Drumul spre Hristos - economistul Ion Dan - povestea unei convertiri!

"Omul caută faimă, bani, adrenalină, dar nu poate trăi plenar decât întru Hristos."

A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni şi cu o viaţă "de lume" plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit.

Ion Dan a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti, în 1980. S-a angajat la ONT Litoral Mamaia, apoi, câţiva ani a lucrat la Direcţia Generală a Vămilor. În '90, după o scurtă prezenţă la Departamentul pentru Reformă din cadrul Guvernului României, a intrat în mediul bancar. Filialele constănţene ale Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank au fost conduse de el până în 2007, când şi-a dat demisia. În februarie 2009 a fost tuns în călugărie, devenind "fratele Ilarion", iar în aprilie, acelaşi an, a fost hiorotonit.

CE E CULOAREA?

A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în '56, "în plină perioadă stalinistă", cum spune el, părinţii fiind şi ei "un produs al regimului". Părintele exemplifică: "tata, pentru că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo." La biserică îl mai ducea bunica, verile, când mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. "Aveam întrebări fără răspuns..."

Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă "fără să găsesc ceva care să mă marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine" spune el, mângâindu-şi gânditor barba lungă. Până-ntr-o zi, când a dat peste o carte din colecţia "Idei Contemporane" a Editurii Politice. "În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de economie, mai toate cu idei de stânga.

Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu "Spirit şi Materie" a fizicianului Erwin Schroedinger. Acest om spunea că spiritul e altceva decât materia. Pornea de la un exemplu foarte frumos, răspunzând întrebării «ce e culoarea?» demonstrând fizic că, de fapt, culoarea nu există decât în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există Dumnezeu..."

DRUMUL SPRE SUFLET

A descoperit creştinismul, ortodoxia, o dată cu Revoluţia. "Atunci a fost ca un fel de descătuşare, aşa." Iar la finele lui '90, lucrând în Bucureşti, Ion Dan s-a spovedit prima oară. "Am ajuns pe mâna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la Mănăstirea Antim. Un om de o blândeţe deosebită. Atunci m-am hotărât să mă întorc acasă, la Constanţa." Iar părintele Sofian l-a îndrumat către părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. "Nu auzisem de părintele Arsenie, deşi în vacanţele studenţiei, ca ghid, am dus grupuri de turişti străini şi pe la mănăstire. Dar după întâlnirea cu el, totul a devenit mult mai profund. Mi-a fost un sprijin atât de puternic că, dacă nu ar fi fost lângă mine, aş fi avut probleme sufleteşti foarte mari, chiar grave."

PROIECTUL SFÂNTUL MINA. "CUM SĂ VENIŢI CU MORTUL ÎN PARC!?"

În '92 a fost cooptat de părintele Picu Nicolae în proiectul bisericii Sfântul Mina din parcul Tăbăcărie. Împreună au făcut proiectul, împreună au fost să caute meşteri în Maramureş. Era pe-atunci directorul Bancorex Constanţa. "Aveam un entuziasm extraordinar, dar ne-am izbit de problema terenului. Am făcut demersurile la Primărie, dar când au auzit că vrem în Tăbăcărie, au sărit ca arşi: "Cum să punem biserică în parc? Să veniţi cu mortul acolo? Oamenii vor fi şocaţi, ei vin să se recreeze şi văd mortul!"

Într-un final, ca să scape de noi, ne-au dat loc «tot în Tăbăcărie, dar nu unde vreţi voi, ci în spatele Microdeltei». Cât s-a mai amărât părintele Picu! Eu ştiam zona, că adesea ieşeam cu copiii la plimbare pe-acolo, era foarte liniştită. Şi i-am propus părintelui să mergem să-l vedem, spunându-i că poate aşa vrea Sfântul Mina. Iar terenul era perfect: plan, nu erau copaci, ne-am putut desfăşura cu materialele, cu vagoanele întregi de buşteni pe care i-am adus acolo, cu munţii de rumeguş,... Dincolo nu am fi avut cum, erau copaci, terenul băltea, dar asta am văzut-o după câţiva ani şi ne-am dat seama că Dumnezeu a aranjat aşa. A fost o perioadă aşa de romantică, că se făceau slujbele în corturi din acelea militare de campanie, era o comunitate ca-n biserica primară", povesteşte călugărul, zâmbind amintirilor.

JERTFA

1999 a fost pentru el un an cumplit. Anul în care i-a murit soţia. "Avea 40 de ani. Eram încă tineri, iar copiii erau la o vârstă foarte fragilă. 16 ani, fata, iar băiatul 14 ani. Atunci, foarte mult m-a ajutat faptul că mergeam la părintele Arsenie. M-a întărit sufleteşte să pot face faţă unei astfel de încercări. Eram implicat, trup şi suflet, şi pe partea profesională. Îmi asumam foarte multe responsabilităţi şi riscuri, am prins şi toată perioada asta de modificări structurale ale economiei şi am primit din plin acest şoc, l-am trăit direct pe pielea mea, cu toate consecinţele. Şi m-am trezit, deodată, şi mamă, şi tată. Soţia mea a fost o mamă extraordinară, iar mie mi-a fost ani de zile nu numai soţie, ci şi prietenul meu cel mai bun, sfătuitorul meu. Eu am luat-o aşa, ca un fel de jertfă pentru noi, pentru mine şi pentru copii, aşa am şi primit-o."

Atunci a încolţit în mintea lui şi ideea de a se călugări. A fost la Athos, la Schitul Românesc Prodromul. "Acolo mi s-a înfiripat gândul ăsta, că aş putea să mă fac şi eu monah (zâmbeşte), deşi atunci era imposibil că erau copiii, trebuia să am grijă de ei. Îmi dau seama şi-acum că dacă ar fi fost posibil atunci, nu eram pregătit. Am înţeles un pic mai târziu cam ce înseamnă să intri în mănăstire".

"NU A ZICE, CI A MERGE ESTE A AJUNGE"

În 2000 a început proiectul Mănăstirea Casian. "Stareţul, ieromonahul Iustin Petre, era un tânăr care terminase facultatea şi s-a trezit aici în Dobrogea, străin cu totul, să facă o mănăstire. De unde s-o iei, cu ce? I-am ieşit înainte şi s-a creat între noi o legătură foarte strânsă. Practic, eu am fost acolo din primul moment, de când au venit vieţuitorii. Apoi a fost proiectul, construcţia, şi am fost tot timpul lângă ei. În fiecare sâmbătă şi duminică eram acolo. A fost refugiul meu, ani de zile." Iar gândul de călugărie îşi înfigea rădăcinele din ce în ce mai adânc în mintea şi în inima lui. "Cel puţin cu doi ani înainte m-am gândit în toate felurile posibile, inclusiv cum o să-mi stea îmbrăcat în hainele astea!", râde călugărul.

"I-am spus părintelui Arsenie încă de acum câţiva ani, iar el m-a încurajat foarte mult, şi, în ultimul an, tot începuse să mă întrebe: «ce faci?» Iar eu îi tot spuneam că nu mi-am rezolvat problemele, că tot timpul apărea ceva. Treburi de ordin material sau ceva cu copiii, trebuia să am şi acordul lor. Sunt şi nişte ispite când vrei să pleci la mănăstire. Şi la un moment dat mi-a zis: «frate Ionele, nu mai e timp!». Şi l-am întrebat: «bun, şi ce fac?». «Îţi iei bocceluţa, te duci şi spui: am venit!» Foarte simplu, dar mai greu de făcut. Şi mai aveam o problemă: mama. Mama ştiam că n-o să fie de acord.

Dar până la urmă am spus: dom'le gata! Fie ce-o fi! Stabilisem deja cu părintele Arsenie să mă duc la Sfântul Ioan Casian. Eu am crezut c-o să spună să mă duc undeva, în Moldova. Oricum aş fi făcut ascultare, m-aş fi dus oriunde. Şi mi-am luat geanta şi-am bătut la poarta mănastirii. Pentru mine a fost uşor, intrând într-o mănăstire cunoscută, cu oameni cunoscuţi, şocul acomodării n-a fost foarte mare. Şi de-atunci totul a intrat pe un făgaş firesc. Pentru că, la mine, gestaţia acestui gând a fost foarte îndelungată. 8 ani. Părintele spune foarte frumos: «Cine pleacă la mănăstire să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire»".

Pentru mulţi a părut stranie trecerea de la costum la sutana monahală a unui director de bancă, poate şi de aceea, la tunsul în călugărie al economistului au fost prezenţi, spre uimirea lui, vreo 200 de oameni. "Am fost călugărit în peştera Sf. Ioan Casian. De hramul mănăstirii, pe 28 februrie 2009. Am crezut că o să fie o călugărie obişnuită, dar Înaltpreasfinţitul Teodosie a venit şi a zis: la Peşteră. A fost o surpriză extraordinară. De obicei, astea sunt ceremonii mai restrânse. Ei, la mine a fost multă lume, fiind şi hram, erau mulţi care mă cunoşteau - prin '97 - '98 eram unul din cei mai cunoscuţi oameni din Constanţa -, dar fără să ştie că sunt eu cel călugărit, şi m-am trezit acolo cu o mulţime de cunoscuţi."

Toţi prietenii apropiaţi au fost uimiţi, dar l-au susţinut. Apropierea lui de biserică o simţiseră şi ei în timp. Doar unul a fost cumva dezamăgit. "Am un prieten foarte bun din America, om de afaceri, de mare succes, foarte intrigat că eu am intrat la mănăstire. El de fapt a fost singurul care a reacţionat negativ. A venit la mine şi ce mi-a făcut! Cu toate stereotipurile astea: că preoţii sunt corupţi, că nu fac decât pentru bani.... Eu n-am intrat în polemică cu el, l-am lăsat să termine. Zic: «asta este, eu cu alegerea mea!». «Păi ce faci tu aici, în pustietatea asta? Pentru cine faci tu slujbă? Pentru porumbei, pentru păsărele?» Iar mie mi-a plăcut foarte mult: «Da! Pentru porumbei!». Poate nici eu n-aş fi putut să-i spun aşa frumos cum mi-a spus-o el. Săracul, a plecat aşa de supărat, n-am avut ce să-i fac.

Fata a spus foarte frumos: «tata ne-a lăsat să facem ce-am dorit şi ne-a încurajat. Noi cum era să nu-l lăsăm?». Ei oricum au intuit asta. Oricum, acum poate am şi mai mult timp pentru ei. Nu mai au nevoie de sprijinul meu financiar. Băiatul s-a simţit un pic lăsat deoparte. I-am zis că nu sunt închis acolo, dar el a răspuns, «da, dar n-o să fie acelaşi lucru». Şi are dreptate. Nu mai sunt doar tatăl lor. M-a rugat «mai stai un pic». Şi am stat încă un an de zile. Tata a fost puţin intrigat, când i-am spus, dar el m-a sfătuit totdeauna să fac aşa cum îmi dictează sufletul. Dar a murit chiar în aprilie anul trecut, când am fost hirotonit. Mama abia acum a început să vină la mine..."

"PĂRINTE, UNDE E MAI GREU SĂ TRĂIEŞTI?"

Cum e la mănăstire? "E alt mod de a trăi, de a privi lucrurile, de a înţelege lumea, de a te înţelege pe tine. Mergi pe drumul tău, ştii ce-ai de făcut, ai o convingere deplină. Este foarte frumos şi că acum nu numai crezi că este aşa, ştii că este aşa! Sfântul Nicolae Velimirovici povesteşte cum, pe când era în închisoare la Dachau, a venit la el un gardian german şi l-a întrebat - ştia că este un om foarte educat, avea 5 doctorate - «părinte, dumneata chiar crezi în Dumnezeu?". La care vlădica Nicolae i-a zis: "când eram tânăr, credeam şi eu în Dumnzeu..." la care neamţu' l-a privit aşa... uite, în sfârşit un om cu mintea întreagă! "Acum, nu mai cred. Acum ştiu că există!" (râde), iar neamţul a ieşit din celulă trântind uşa. La fel şi eu, cu tot ce mi s-a-ntâmplat în aceşti 20 de ani. Nu mai ai niciun dubiu când trăieşti toate lucrurile astea. Nu te mai poţi îndoi de absolut nimic. În orice caz, tot ce pot să spun e că niciodată nu m-am simţit mai liber ca acum. Au venit oameni şi m-au întrebat: «părinte, unde e mai greu să trăieşti? În lume sau aici?». În lume fraţilor! În lume e mai greu să trăieşti. Eu mă uit aşa, şi cu dragoste, şi cu durere, la cei rămaşi în lume, la foştii mei colegi cu care mai vorbesc la telefon şi care nu mai rezistă, sunt copleşiţi de problemele astea ale vieţii de zi cu zi, şi eu sunt... cum să zic, mă simt un pic jenat de faptul că mă simt aşa de bine."

700.000 DE KILOMETRI LA VOLAN

Ion Dan a ajuns prima oară în America în '94, cu o bursă în domeniul bancar. Cursurile le-a făcut pe coasta de răsărit, în Delaware, iar practica a făcut-o într-o bancă, la sud de Chicago. Au urmat încă două vizite în America şi o ofertă de muncă, pe care americanii i-au făcut-o, iar el a refuzat-o. "M-am plimbat destul prin lume. Am văzut multe, am condus mult, fel de fel de maşini. Am făcut odată socoteala că am condus vreo 700.000 de km la viaţa mea. Enorm. Mi-a plăcut. Acum o las pe maica stareţă. Nu mai am nici măcar cel mai mic impuls să mă urc la volan. Am fost adesea întrebat «dar nu regretaţi nimic?» Ce să regret? Libertatea de mişcare? Dacă mă duc până-n vârful dealului, mă simt cel mai bine. Face mai mult decât o călătorie până la New York", spune el râzând.

CRIZA PRIN CARE TRECEM E O "CRIZA SISTEMICĂ"

În 2003, a avut o periodă când 6 luni n-a muncit, pentru că nu mai putea. "Intrasem într-o stare de stres cumplită. Orice hârtie, orice document luam să citesc, mă apuca brusc durerea de cap, cu ameţeli, crunt! Eram bolnav de stres. Şi acum, când trăiesc lipsa totală de stres şi când ştiu sărmanii oameni cum se chinuie, cu toată fuga asta nebună, zile după zile, şi nu te-alegi cu nimic, după bani... Eu ştiu, că am avut bani, am avut salarii bune, dar oricât câştigam, cheltuiam. Şi n-aveam fantezii. Nu te alegi cu nimic. Confort? Când eşti atât de stresat, nu te mai bucuri de el. Ce se întâmplă în lume la ora actuală e cumplit. Eu înţeleg şi mecanismul acestei crize, dacă sunt economist, şi nu e doar o simplă criză economică, e mult mai profunda. E o criză sistemică. E omul în criză. Şi încep să crape chestiile mai vizibile, şi ce este mai vizibil decât banul? Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atâta din cauza lor! Aici sunt super fericit că nu mai ating niciun ban!"

"Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vei căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil te vei întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine. Asta eu o afirm pe baza unei experienţe. Nu e citită din cărţi! Eu am trăit lucrul ăsta."

"Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât întru Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate, şi atunci caută şi mai tare. "

de Paula Anastasia Tudor

preluat de AICI 

Read More

Povestea Oanei M., fostă dependentă de droguri - „Cum m-a scos Dumnezeu din iad”

Preluat de AICI

Orice creştin ştie că Bunul Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat foarte mult şi că toate ispitele şi necazurile sunt menite să ne încerce şi să ne sporească credinţa. Din păcate, trăim într-o lume în care majoritatea tinerilor, argumentând o aşa-zisă libertate, se cufundă tot mai mult în mocirla unor patimi din care nu vor sub nici un chip să iasă. Sunt însă şi tineri care răspund chemării lui Hristos şi apucă cu putere mâna pe care Mântuitorul ne-o întinde tuturor. Oana M. este o femeie care a gustat din plin tot ceea ce societatea i-a oferit şi a încercat tot ceea ce în ochii tinerilor de azi pare „cool”: nopţi petrecute în cluburi şi discoteci, desfrânare şi adulter, tutun, băutură şi droguri. Însă când L-a cunoscut pe Hristos, s-a umplut de dragostea Lui şi cu puterea primită de la Dumnezeu a ieşit la Lumină.

- Oana, cum ai început să consumi droguri?

- Locuiam în Miami, eram măritată cu un fost sportiv de performanţă, avem o casă de iarnă şi o situaţie materială bună. Aveam o gaşcă de fete şi de băieţi, şi eram preocupaţi doar de odihnă, aranjatul în oglindă, ieşitul la cluburi şi în discoteci – în general, de tot ceea ce însemna distracţie. Atunci am luat pentru prima oară ecstasy, apoi cocaină şi marihuana.

- Să înţeleg că prietenii au fost cei care te-au determinat?

- Nu neapărat! Eu am fost o persoană care mi-am dorit acest lucru. Sigur că am nimerit într-un grup de prieteni care consumau droguri, dar înainte de asta obişnuiam să ies şi să beau, să fumez. M-am apucat de fumat de la vârsta de 15 ani şi m-am lăsat după ce l-am cunoscut pe Dumnezeu, la o vârstă trecută de 30 ani. Când am luat prima pastilă, am crezut că L-am găsit pe Dumnezeu!

- Dar era un fals Dumnezeu!

- Da. Și acum când vreau să-mi imaginez cum este Raiul, acolo unde nu este oboseală, nu este plictiseală (plictiseala era unul dintre inamicii mei acolo în Miami – pentru că, nefăcând nimic, mă plictiseam foarte repede!), fără răutate, mă gândesc la pastilă şi îmi zic: „Dacă diavolul, care este numai răutate şi este tatăl minciunii, poate să te facă să simţi acele stări pe care le trăiam, îmi închipui cum este să trăieşti printre sfinţi în Împărăţia lui Dumnezeu!”

Am luat câţiva ani pastile şi ajunsesem să trăiesc numai pentru ele. Aşteptam cu nerăbdare sfârşitul de săptămână – asta fiindcă acele droguri le luam numai în week-end pentru că nu le puteam consuma oricum, singură. Trebuia să fie muzică, atmosferă! Atunci mă distram extraordinar. Nu dormeam nopţi în şir, mă simţeam cea mai frumoasă; cum găseam o oglindă. nu mă mai despărţeam de ea! Aşa au trecut doi ani. Îmi doream foarte mult să consum heroină, mi se părea foarte şic. Eram fascinată de modelele acelea slabe, care consumau heroină, şi vroiam să arăt ca ele – era cumva la modă prin anii 1990 să se consume heroină. Pe de altă parte, mă uitam la filme şi eram îndrăgostită de unii din actorii dependenţi de heroină. Deşi cei din jur insistau să nu mă apuc de heroină, eram foarte sigură pe mine că nimic rău nu mi se poate întâmpla, că pot controla situaţia. Practic, heroină am început să consum când am revenit în România şi am continuat aceeaşi viaţă. Am cunoscut un băiat, Mircea, cu care am avut o relaţie extraconjugală şi cu care ulterior m-am căsătorit. Mircea consuma heroină, şi am început şi eu cu heroina.

- Cum te simţeai când consumai?

- Atunci spuneam că este ceva foarte frumos. Heroina este un drog foarte ciudat, care te face să nu-ţi mai doreşti altceva. După anumite droguri excitante (cocaină, ecstasy), nu mai puteam dormi. Aveam insomnii. Insomnia este unul dintre simptomele cele mai rele de care se izbesc consumatorii de droguri, pentru că este îngrozitor să fii obosit şi să nu poţi dormi! În momentul în care îţi faci heroină eşti liniştit, căci heroina este un fel de antidot. În câteva luni, practic, am devenit dependentă de heroină, fiindcă nu consumam heroină doar după acele droguri excitante, ci mă injectam şi cu alte ocazii. Mă injectam cu heroină şi nu îmi mai trebuia nimic altceva! Stăteam liniştită, nici măcar în cluburi nu mai mergeam. Simţeam o stare de bine independent de ceea ce se întâmpla în jur, independent de locul în care mă aflam.

- Dar această stare de bine nu era de la Dumnezeu.

- Da, da. Cred că diavolul, prin acest drog, care te face să te simţi bine, vrea să-l imite pe Dumnezeu…

- Povesteşte-ne despre momentul întâlnirii cu Dumnezeu.

- Dumnezeu mi-a întins mâna. Eram după cinci ani de dependenţă, din care nu credeam că o să-mi mai revin vreodată. Eu, care eram foarte mândră, mă consideram buricul pământului, ajunsesem să-mi doresc să fiu într-un cărucior cu rotile, să nu mai am picioare – doar să nu mai simt ceea ce simţeam! La început aveam multe concepţii greşite, mă gândeam că toţi oamenii se mântuiesc, că oricum o să fie mai bine după moarte. Credeam că după ce mori te transformi într-o „zână perfectă”! Însă în momentul în care am început să mă tem de moarte am luat lucrurile în serios. Îmi imaginam un subsol în care picură apă tot timpul şi este igrasie. Cam aşa era şi în sufletul meu. Mă gândeam: „Dacă mor şi rămân aşa?” Acesta a fost primul lucru care m-a zguduit. Doream să mă las, dar nu puteam. Am păstrat relaţia cu primul meu soţ, Dan, care niciodată nu s-a drogat. Dan este un om foarte bun, m-a ajutat tot timpul. Când îi spuneam că vreau să mă sinucid, mă chema pe unde era el şi părăseam ţara pentru câteva săptămâni. Însă, când reveneam, o luam de la capăt, nu rezistam. Anturajul mă făcea să merg pe acea cale greşită.

Read More

Maica Siluana, de vorbă cu cei mici...

Maica Siluana Vlad -  în dialog cu copiii din diaspora
Roma, martie 2010

Read More

Rândunica...

Read More

Acatistul Rugului Aprins

Acatistul Rugului Aprins 

Read More

Cei șapte ani de acasă!

Read More

Elder Ephraim of Philotheou

Read More

Holy Monastery of Vatopedi

Read More

LA CAPĂTUL DURERII E DUMNEZEU - Maica Siluana Vlad

Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.

Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale. Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizatã „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal, bucuria.

Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm. A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine și că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fața mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare. Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi eram deja deznădăjduită că nu există bine.

În momentul în care te întâlneşti cu tine, reacţionezi neaşteptat, fie în bine, fie în rău, în faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznădejde pentru că nu poţi să trăieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu atâta admiraţie, plăcere, până a te identifica cu acel discurs.

Când am intrat în biserică şi am văzut că fac acelaşi lucru, că iau putere de la Dumnezeu, înţelepciune de la Dumnezeu şi că repet aceleaşi căderi şi că ispita deznădejdii era la îndemâna mea la fel ca și înainte, atunci a murit în mine orice formă de pietism sau de evlavie emoţională. Ştiam că oricât ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna. Şi atunci m-am aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis:

„Doamne, ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să postesc şi să fac mătănii şi să mă rog şi să stau în încordarea asta ca să obţin bucuria şi apoi să o pierd, întâlnindu-mă cu mine, nu am să pot, nu rezist, am stofa de om slab”.

Şi atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta Scriptura am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul Lui: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Orice tentativă a mea de a face ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de gânduri şi credinţe ale mele, care sunt construite pe „eu pot” .

Întâlnirea cu propriul sine

Pr. Sabin Vodă: Pe părerea de sine.

M.S.: Da. Şi când am înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la aceasta constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus „Doamne, omoară-mă Tu, că eu nu pot să mor. Ajută-mă, Tu, te rog, iar când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă”, cum zice părintele Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce, citind cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în fața acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă când am descoperit înlăuntrul meu aceşti draci și aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi. Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de la noi nicio performanţă, căci poruncile Lui nu sunt strigăte, „Haide, fă acuma că, dacă nu faci asta şi nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către noi.

O altă metodă concretă a lucrării minţii şi a sufletului nostru este aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.

Pr. S.V.: Aici voiam să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine, pentru că, prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire genetică şi nu numai genetică, ci şi de la părinţii noştri, toată încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte propriul sine?

M.S.: În faţa lui Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin rugăciune că, de fapt, e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău. Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri, nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este frică, nu, nu, nu”, aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care m-am trudit. Nu pot spune: „Vezi, Doamne, sunt nevinovat“, pentru că toate acestea le-am învăţat împins de instinctul de supravieţuire şi de mentalităţile părinţilor. Nu.

Acum singura mea şansă ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale mele.

Pr. S.V.: Să zic că de fapt asta am devenit.

M.S.: Exact. A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme. Şi zic:

„Uite Doamne, uite ce gândesc eu, schimbă tu gândul acesta. Doamne, uite ce simt eu, sfinţeşte tu simţirea asta!”

Nu-i spun lui Dumnezeu:

„Ştii Doamne, noi nu mai avem grâu acela din care se făceau prescurile la început, făina aceasta e îmbunătăţită cu amelioratori şi Ție nu o să-ţi placă aşa că nu-Ți mai facem Liturghie, îţi cânt şi eu Aleluia şi am terminat”! Nu.

Dumnezeu nu vrea asta, noi ne ducem cu ce avem, cu pâinea noastră şi o oferim şi cu adevărat (…) deci eu însămi pot să mă transform în ce vrea Dumnezeu să mă prefacă, din păcătos în sfânt sau din păcătos în om drept slăvitor, drept credincios, numai dacă îmi asum acestea, ce am primit de la părinţi, ei mi-au dat ce este mai bun şi eu trebuie să iau acest mai bun şi să dau lui Dumnezeu să-l facă bun cu adevărat.

Pe noi ne doare lipsa bucuriei

Pr. S.V.: Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!”

M.S.: Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar. Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”.

Pr. S.V.: Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei.

M.S.: Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit de-abia acum…

Pr. S.V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?

M.S.: Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.” Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru.

Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt.

Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine. Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”.

Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.

Read More

ACATISTUL PREASFÂNTULUI ŞI DE-VIAŢĂ-FĂCĂTORULUI DUH

Ziua prăznuirii, Duminica Pogorârii Sfântului Duh, a Cinzecimii sau a Rusaliilor

Rugăciunile începătoare:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta, fie voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Condacele şi Icoasele

Condacul 1

Veniţi toţi credincioşii să preaslăvim pogorârea Sfântului Duh. Cel Care din sânurile Tătălui a purces asupra Apostolilor, acoperind ca şi cu nişte ape pământul de cunoştinţa lui Dumnezeu şi învrednicind de harul cel de-viaţă-făcător al înfierii şi de slava cea de Sus pe cei ce aleargă la El întru curăţie, sfinţind şi îndumnezeind pe cei ce strigă:

Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte, şi te sălăşluieşte întru noi!

Icosul 1

Îngerii cu feţe luminoase în ceruri neîncetat slavoslovesc pe Duhul cel Sfânt, după cuviinţa datorată Izvorului vieţii şi Luminii celei nematerialnice. Dimpreună cu ei Te preaslăvim şi noi, Duhule necuprins cu mintea, pentru milele tale cele arătate şi cele ascunse, şi cu smerenie ne rugăm să fim adăpostiţi sub adumbrirea Ta cea fericită:

Vino, Lumină adevărată, duhovnicească bucurie;

Vino, Nor purtător de rouă şi negrăită frumuseţe;

Vino şi primeşte ca pe un miros de bună mireasmă duhovnicească lauda noastră;

Vino şi ne împărtăşeşte de bucuria împărtăşirii Tale;

Vino şi veseleşte-ne cu îmbelşugarea darurilor Tale;

Vino, Veşnicule Soare Neapropiat, şi întru noi Îţi fă lăcaş;

Vino şi ne îmbogăţeşte cu darul vieţii celei adevărate;

Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte, şi te sălăşluieşte întru noi!

Condacul al 2-lea

În chipul limbilor de foc, întru lumină şi suflare de vânt de bucurie-făcătoare, pogorându-Se Duhul cel Sfânt peste Apostoli şi de văpaia lui fiind cuprinşi, chemat-au pescarii întreaga lume la Biserica lui Hristos; necazuri şi nevoi răbdând cu bucurie pe pământ şi pe ape, de morţile cele cumplite nu se spăimântau, în tot pământul ieşind vestirea cântării lor, celei de Dumnezeu insuflate: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Potir de ploaie dătător, izvorâtor de foc, care ai pogorât asupra Apostolilor, Ţie cântare Îţi aducem, pe Tine Te binecuvântăm şi Ţie Îţi mulţumim, Dumnezeule, Duhule Sfinte:

Vino, Cela ce sfinţeşti Biserica şi o păzeşti pe dânsa;

Vino şi dăruieşte un suflet şi o inimă celor ce cred întru Tine;

Vino şi aprinde evlavia noastră cea rece şi neroditoare;

Vino şi risipeşte negura necredinţei şi a răutăţii, care se îndeseşte pe pământ;

Vino şi ne călăuzeşte pe toţi pe drumul vieţii celei drepte;

Vino şi ne povăţuieşte la tot adevărul;

Vino, Înţelepciune Neajunsă, şi cu judecăţile cele de Tine ştiute, mântuieşte-ne;

Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte, şi te sălăşluieşte întru noi!

Condacul al 3-lea

O, Preaadâncă Taină! Dumnezeule, Duhule Necuprins cu mintea, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul toate le-ai zidit! Tu ai împodobit cetele îngerilor de Sus întru lăcaşul luminii celei neapropiate. Tu ai chemat la fiinţă, cu strălucirea slavei, cetele de foc ale luminătorilor cereşti .Unind Tu trup şi suflet într-o minunată alcătuire, ai zidit neamul omenesc; pentru aceasta, toată suflarea Te laudă şi cântă: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Alfa şi Omega, Începutule şi Sfârşitule, Tu, Veşnicule Duh, cu necuprinsa putere a purtării deasupra apelor şi cu înfricoşata Ta îmbrăţişare ai adus pe toţi şi pe toate la viaţă. Din suflarea Ta cea de-viaţă-făcătoare a răsărit, din genunea cea fără chip, frumuseţea lumii celei întâi zidite, pentru care Îţi strigăm:

Vino la noi, Preaînţeleptule Ziditor al lumii;

Vino, Cela ce eşti mare în micuţa floare, ca şi în luminătorii cerului;

Vino, Felurime Negrăită şi Frumuseţe Veşnică;

Vino şi luminează întunecatul meu suflet;

Vino, Cela ce Te dăruieşti nouă prin Sfintele Taine;

Vino, căldură bineînmiresmată;

Vino şi ne arată pe noi zidire nouă în Hristos;

Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte, şi te sălăşluieşte întru noi!

Condacul al 4-lea

O, Duhule Preabun şi Neajuns, din care izvorăşte sfinţenia! Tu ai înveşmântat-o pe Preacurata Fecioară Maria cu strălucirea orbitoare şi neapropiată a sfinţeniei Tale, făcând-o Maică a lui Dumnezeu-Cuvântul, Împărăteasă a Îngerilor, spre mântuirea oamenilor. Cu puterea cea mai presus de lume Tu i-ai umbrit pe Prooroci şi Apostoli, Tu i-ai purtat până în al treilea Cer, Tu le-ai rănit inimile cu frumuseţea cea de Sus, punând în graiul lor îndemn înflăcărat, cu care aduceau pe oameni la Dumnezeu. Tu îi preschimbi pe cei păcătoşi, iar ei, plini fiind de arzătoare bucurie, Îţi cântă: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază, şi cu puterea Lui se va scula spre învierea cea de obşte toată zidirea, în ceasul de pe urmă al veacului acesta şi în cel dintâi al veacului ce va să fie. Ridică-ne atunci din groapă, Preabunule Mângâietor, nu spre osândă, ci spre a ne împărtăşi de fericire, întru dumnezeiasca lumină, cu toţi sfinţii, cu rudele şi apropiaţii noştri.

Vino dar, şi de a sufletului moarte ne izbăveşte;

Vino şi, înainte de sfârşitul nostru, ne îndestulează cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru;

Vino şi dă-ne să adormim în pace, cu cuget neîntinat;

Vino şi luminoasă fă scularea noastră din somnul morţii;

Vino şi ne învredniceşte ca să privim cu bucurie la zorii veşniciei;

Vino şi fă-ne fii ai nestricăciunii;

Vino şi luminează atunci, ca un soare, trupurile noastre cele fără de moarte;

Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte, şi te sălăşluieşte întru noi!

Read More

21 mai - Sfinții Împărați Constantin și Elena

„Chipul Crucii Tale pe cer vazându-l şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi Apostolul Tău, Doamne, împărătească cetate în mâinile Tale o a pus, pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, unule iubitorule de oameni.”

Read More

Maica Siluana: „Copilul nostru, fiul lui Dumnezeu!”, Italia, martie 2010

Maica Siluana Vlad și maica Sofronia Rădulescu, Roma, martie 2010

Read More

Serile Tălpălari - Maica Siluana despre: „Stările sufletești”, 27 aprilie 2010

Maica Siluana si pr. Constantin Sturzu: „Despre stările sufletești”

Read More

Maica Siluana... un gând al unei zile!

Read More

Apa Vie!

„Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său; Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” (Ioan 4, 5-42)

„În acest ciclu al apei trebuie să vedem creația și pronia lui Dumnezeu...

Apa pânzei freatice se numește apă vie, apă care nu piere niciodată și atunci când nu găsești apă la suprafață, trebuie să sapi în adâncime... Sufletul omului, este o fântână care se alimentează din pânza freatică, adică din Apa Vie, iar această Apă Vie este Duhul Sfânt, care circulă prin Biserica Lui! ”

Î.P.S. Bartolomeu, o superbă predică/ lecție de geografie, la Duminica Samarinencei

Read More

Adevărul este O Persoană Care este Dumnezeu

Adevărul este O Persoană Care este Dumnezeu și a venit la noi ca să ne învețe și să ne dea putere să devenim dumnezei, să trăim ca El. Ca să trăim și să fim ca El, avem nevoie să avem în noi Viața Lui pe care ne-o dă efectiv, prin Tainele Sale în Biserică. El spune: „Fără Mine nu puteți face nimic!” Eu cred în El și în lucrarea Lui cu noi în Biserica Lui și am dovezi existențiale și ontologice că e Dumnezeu și că e cu noi dacă noi voim să fim cu El și să-L primim ca să ne dea puterea de a fi ca El.

Cum spuneam, această putere Domnul o dă în Biserică, iar cei ce o primesc și lucrează cu ea se mântuiesc, adică devin liberi de supunerea oarbă față de legile firii bolnave și ale lumii căzute în patimi și întunecimi grele. Fără împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu, cu harul Său, cu energia Sa dumnezeiască pe care ne-o oferă prin viața noastră în El, adică în Biserică, continuăm să trăim doar viața noastră omenească, fiecare cum putem: unii mai omenește, alții mai dobitocește. Unii frumos, alții abject... Dar, oricum am trăi, fără El rămânem doar făpturi trupești și sufletești, nu devenim dumnezei după har.

Aceasta e mărturia Bisericii și cine o ascultă beneficiază de darul lui Dumnezeu pe care ni-L face în Biserică. Cine nu ascultă asta din varii motive și cauze, are calea lui de a-l căuta pe Dumnezeu și de a beneficia de iubirea Lui care este fără margini și fără limite. Numai Dumnezeu cunoaște inima omului și numai El judecă. Noi nu judecăm, ci doar ne străduim să fim credincioși, fiecare după putință, darului primit de noi. Rugăciunea Bisericii îmbrățișează toată lumea pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om ca să mântuiască pe tot omul. Dar nu fără voia omului.

Te rog acum să nu confunzi un mirean cu un neortodox. Mirean sau laic (de la „mir” sau „laos” = popor, lume) înseamnă credincios din lume, spre deosebire de monah, care e un credincios care a „ieșit din lume” pentru Hristos. Avem sfinți mulți care au fost mireni și mireanul se mânuiește ca și monahul dacă trăiește Viața pe care ne-o dăruiește Hristos în Biserica Sa. Mireanul păcătos, ca și monahul păcătos, e tot ortodox, și are și el aceeași Taină a Pocăinței ca să se vindece și să se mântuiască.

Cât despre cei care nu sunt ortodocși sau creștini nu e al nostru să spunem dacă și cum se mânuiesc. Al nostru este să ne rugăm, împreună cu toată Biserica, pentru mântuirea lor. Această rugăciune are în centru Sfânta Liturghie și e mai adâncă și mai cuprinzătoare decât putem noi bănui cu logica noastră individualistă.

Te îmbrățișez și te rog să mă ierți dacă răspunsul meu nu e suficient. Rugăciunea te va învăța și te va lumina mai mult.

Bucurie sfântă și pace inimii, copil drag!

Maica Siluana

Read More

Căsătoria creștină și monahismul

Între credincioșii Bisericii putem auzi de multe ori discuții în care se compară monahismul cu căsătoria, în care se poate vedea ca unii disprețuiesc monahismul, alții căsătoria. Copiii suferă atunci când părinții nu îmbrățișează cu toată inima căsătoria și viața de familie. De aceea, aș dori să accentuez un fapt: căsătoria este și o cale de mântuire. Asemenea discuții, care compară căsătoria cu monahismul, sunt arareori de folos. Fiecare persoana trebuie sa-și găsească propria cale de mântuire, cerând lui Dumnezeu sa-i arate drumul cel mai bun pentru el, drum pe care, mergând, să poată "lucra pentru mântuirea lui" (Filipeni 2, 12) în condițiile în care se găsește și care îi sunt date de Dumnezeu. Ne compromitem mântuirea, nu prin alegerea unei căi de viețuire sau a alteia, ci căzând din voia lui Dumnezeu, privitoare la noi personal. Nimeni nu este primit în monahism dacă disprețuiește căsătoria (cf. canoanele 9 si 10 ale Sinodului de la Gangra), iar căsătorindu-se, nu trebuie să disprețuiască monahismul.

Cuvintele lui Hristos despre monahism arată ca El îl privește ca pe un mod de viețuire care nu este accesibil tuturor (Matei 19, 11). (De ce anume este așa, e o taină pentru noi - taina libertății lui Dumnezeu și a libertății noastre.) Avem în schimb cuvântul Său, plin de dumnezeiasca autoritate și de binecuvântare în sprijinul vieții de căsătorie: "De la începutul făpturii «bărbat și femeie i-a făcut» Dumnezeu. De aceea omul va lăsa pe tatăl și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup; așa că nu mai sunt doi, ci un singur trup" (Marcu 10, 6-9). Hristos a făcut prima minune prefăcând apa în vin la nunta din Cana Galileei (Ioan 2, 1-11). Din slujba Cununiei înțelegem că acest semn trebuie privit ca binecuvântarea lui Dumnezeu asupra căsătoriei. Dumnezeu Însuși a dat umanității căsătoria ca Sfântă Taină și ca mod de viață Aceasta înseamnă că este o cale de mântuire, o cale ce duce la viața veșnică. Hristos n-a recomandat monahismul ca regulă generala - porunca Lui este să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și cugetul, și din toate puterile noastre, și să ne iubim unii pe alții ca pe noi înșine. Întrebarea care se pune creștinilor căsătoriți, care au copii, nu este cum să reducă la minimum obligațiile familiale, astfel încât să fie "liberi", să ducă o viață "mai duhovniceasca", ci mai degrabă: "Cum sa cultiv în viața mea de familie iubirea de Dumnezeu si de aproapele?"

Un duhovnic a fost întrebat de un om căsătorit: "Cum pot eu, trăind în lume, să fac voia lui Dumnezeu?" Bătrânul i-a răspuns: "În tot ceea ce faci, lucrează împreună cu Dumnezeu". A fi "împreună lucrător cu Dumnezeu" (1 Corinteni 3, 9), în căsătorie și în educarea creștină a copiilor, este o îndatorire măreață și sfântă.

Viața creștină este o viață trăită după chipul lui Dumnezeu Cel în Treime - o viață împreună cu alții. Foarte rar se întâmplă să ne aflăm în completă singurătate sau să fim chemați de Dumnezeu să ne petrecem viața în pustie; în acest caz, suntem nevoiți să trăim în izolare. Pentru cei mai mulți dintre noi, viața creștină înseamnă viața într-o comunitate de un fel sau altul. Chiar și pustnicii trăiesc de obicei mai întâi, o vreme, uneori decenii întregi, într-o comunitate monahală, înainte de-a se retrage în pustnicie. După cum spune Sfântul Siluan: "Fratele meu este viața mea". Un om căsătorit - și din punct de vedere teologic, acesta este singurul mod corect de viețuire - poate spune: "Soția (sau soțul) si copiii mei sunt viața mea. Sunt conținutul vieții mele; și numai trăind alături de ei, va trebui să învăț o iubire asemenea lui Hristos".

Criteriul sănătății mele spirituale este următorul: în ce relații mă aflu cu cei alături de care trăiesc? Nu există criteriu mai înalt. Calitatea vieții de familie este măsura prin care se poate aprecia progresul duhovnicesc al celor ce trăiesc în lume.

Tot ce înveți despre căsătorie, toată osteneala pentru bunul mers al căsătoriei este spre mântuirea copiilor tăi, și acesta nu e un lucru neînsemnat, ci are literalmente o valoare veșnică.

Nu putem avea călăuză mai bună în familie decât Sfânta Scriptură. Vă recomand cu căldură să recitiți cât mai des cuvintele Sfinților Apostoli privitoare, la viața de familie, de exemplu și să le primiți cu toată seriozitatea, ca însuși cuvântul lui Dumnezeu, veșnic actual. Când citim Sfânta Scriptură, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute sa înțelegem și să împlinim în propria noastră viață cuvântul pe care l-am citit. Creștinii căsătoriți se pot inspira mai ales din Prima Epistolă a Sfântului Apostol Petru și din Epistolele Sfântului Apostol Pavel către Corinteni și către Efeseni.

"Cinstită să fie nunta întru toate și patul neîntinat" (Evrei 13, 4). Mulți oameni privesc azi cu mult prea multă ușurință relațiile sexuale. Pe de o parte, moravurile și standardele etice contemporane, încurajează tot soiul de perversiuni, plăceri și pofte nemăsurate. Pe de altă parte, sunt oameni care încearcă să promoveze o atitudine creștină în căsătorie mergând până în aspectele cele mai intime, și, cu toate acestea, sunt gata să disprețuiască starea de feciorie. Mai sunt apoi și creștinii căsătoriți, care refuză partenerilor lor, o relație conjugală deplină, în numele unei iluzorii chemări la o viață în curăție, în timp ce Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe cei căsătoriți să se înfrâneze numai de comun acord și cu scopul de a se închina cu mai multa concentrare rugăciunii pentru o anumita perioada (1 Corinteni 7 , 5). Uneori această stare de lucruri care poate crea o mulțime de probleme apare atunci când unul din soți se întoarce la credință sau trăiește mai intens viața în Hristos abia după căsătorie. Sfântul Apostol Pavel ne învață ca o căsătorie trebuie să continue dacă partenerul necredincios e dispus să-și accepte partenerul creștin. Într-un asemenea caz, partenerului creștin îi revine o mare răspundere în fața lui Dumnezeu în ce privește comportamentul fața de partenerul său de căsătorie și față de familie. O convertire autentică sau un progres duhovnicesc îl face pe creștinul căsătorit să-și trăiască viața de familie într-o mare dragoste față de cei din jur, cu dorința de a face viața partenerului de căsătorie cât mai plăcută. (Nu putem lua drept exemple cazuri excepționale, cum e cel al Sfântului Alexie, "omul lui Dumnezeu".) Din nefericire, adeseori se întâmplă ca un creștin să înceapă să predice familiei sale sau să-și piardă interesul pentru tot ce e "lumesc". Sfântul Apostol Petru spune că soția credincioasă poate, prin comportamentul ei si “fără propovăduire" (1 Petru 3, 1), să-și aducă soțul necredincios la credință în Domnul. Atunci când primim de la Dumnezeu un semn, o descoperire, să ne amintim de Maica Domnului care "păstra cu credința toate aceste cuvinte în inima sa" (Luca 2, 51). Dar așa cum după BunaVestire, Maica Domnului a alergat într-un suflet, la vara ei Elisabeta, să caute încredințare despre această minunată întâmplare, tot așa și noi să alergăm să căutăm cuvânt de încredințare de la duhovnicul nostru.

Din "Sfaturi pentru o educație a copiilor în ziua de astăzi" – Maica Magdalena, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia.

Read More

Serile Tălpălari, 23 martie 2010: „Credinţa fără de fapte moartă este” - părintele Nicolae Tănase - invitat special al maicii Siluana Vlad și al părintelui Constantin Sturzu;

Maica Siluana, pr. Nicolae Tănase, pr. Constantin Sturzu

Serile Tălpălari, 23 martie 2010: „Credinţa fără de fapte moartă este!”

Mulțumiri Femeii creștine pentru furnizarea materialului audio!

Read More