joi, 29 aprilie 2010

Căsătoria creștină și monahismul

Între credincioșii Bisericii putem auzi de multe ori discuții în care se compară monahismul cu căsătoria, în care se poate vedea ca unii disprețuiesc monahismul, alții căsătoria. Copiii suferă atunci când părinții nu îmbrățișează cu toată inima căsătoria și viața de familie. De aceea, aș dori să accentuez un fapt: căsătoria este și o cale de mântuire. Asemenea discuții, care compară căsătoria cu monahismul, sunt arareori de folos. Fiecare persoana trebuie sa-și găsească propria cale de mântuire, cerând lui Dumnezeu sa-i arate drumul cel mai bun pentru el, drum pe care, mergând, să poată "lucra pentru mântuirea lui" (Filipeni 2, 12) în condițiile în care se găsește și care îi sunt date de Dumnezeu. Ne compromitem mântuirea, nu prin alegerea unei căi de viețuire sau a alteia, ci căzând din voia lui Dumnezeu, privitoare la noi personal. Nimeni nu este primit în monahism dacă disprețuiește căsătoria (cf. canoanele 9 si 10 ale Sinodului de la Gangra), iar căsătorindu-se, nu trebuie să disprețuiască monahismul.
Cuvintele lui Hristos despre monahism arată ca El îl privește ca pe un mod de viețuire care nu este accesibil tuturor (Matei 19, 11). (De ce anume este așa, e o taină pentru noi - taina libertății lui Dumnezeu și a libertății noastre.) Avem în schimb cuvântul Său, plin de dumnezeiasca autoritate și de binecuvântare în sprijinul vieții de căsătorie: "De la începutul făpturii «bărbat și femeie i-a făcut» Dumnezeu. De aceea omul va lăsa pe tatăl și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup; așa că nu mai sunt doi, ci un singur trup" (Marcu 10, 6-9). Hristos a făcut prima minune prefăcând apa în vin la nunta din Cana Galileei (Ioan 2, 1-11). Din slujba Cununiei înțelegem că acest semn trebuie privit ca binecuvântarea lui Dumnezeu asupra căsătoriei. Dumnezeu Însuși a dat umanității căsătoria ca Sfântă Taină și ca mod de viață Aceasta înseamnă că este o cale de mântuire, o cale ce duce la viața veșnică. Hristos n-a recomandat monahismul ca regulă generala - porunca Lui este să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și cugetul, și din toate puterile noastre, și să ne iubim unii pe alții ca pe noi înșine. Întrebarea care se pune creștinilor căsătoriți, care au copii, nu este cum să reducă la minimum obligațiile familiale, astfel încât să fie "liberi", să ducă o viață "mai duhovniceasca", ci mai degrabă: "Cum sa cultiv în viața mea de familie iubirea de Dumnezeu si de aproapele?"
Un duhovnic a fost întrebat de un om căsătorit: "Cum pot eu, trăind în lume, să fac voia lui Dumnezeu?" Bătrânul i-a răspuns: "În tot ceea ce faci, lucrează împreună cu Dumnezeu". A fi "împreună lucrător cu Dumnezeu" (1 Corinteni 3, 9), în căsătorie și în educarea creștină a copiilor, este o îndatorire măreață și sfântă.
Viața creștină este o viață trăită după chipul lui Dumnezeu Cel în Treime - o viață împreună cu alții. Foarte rar se întâmplă să ne aflăm în completă singurătate sau să fim chemați de Dumnezeu să ne petrecem viața în pustie; în acest caz, suntem nevoiți să trăim în izolare. Pentru cei mai mulți dintre noi, viața creștină înseamnă viața într-o comunitate de un fel sau altul. Chiar și pustnicii trăiesc de obicei mai întâi, o vreme, uneori decenii întregi, într-o comunitate monahală, înainte de-a se retrage în pustnicie. După cum spune Sfântul Siluan: "Fratele meu este viața mea". Un om căsătorit - și din punct de vedere teologic, acesta este singurul mod corect de viețuire - poate spune: "Soția (sau soțul) si copiii mei sunt viața mea. Sunt conținutul vieții mele; și numai trăind alături de ei, va trebui să învăț o iubire asemenea lui Hristos".
Criteriul sănătății mele spirituale este următorul: în ce relații mă aflu cu cei alături de care trăiesc? Nu există criteriu mai înalt. Calitatea vieții de familie este măsura prin care se poate aprecia progresul duhovnicesc al celor ce trăiesc în lume.
Tot ce înveți despre căsătorie, toată osteneala pentru bunul mers al căsătoriei este spre mântuirea copiilor tăi, și acesta nu e un lucru neînsemnat, ci are literalmente o valoare veșnică.
Nu putem avea călăuză mai bună în familie decât Sfânta Scriptură. Vă recomand cu căldură să recitiți cât mai des cuvintele Sfinților Apostoli privitoare, la viața de familie, de exemplu și să le primiți cu toată seriozitatea, ca însuși cuvântul lui Dumnezeu, veșnic actual. Când citim Sfânta Scriptură, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute sa înțelegem și să împlinim în propria noastră viață cuvântul pe care l-am citit. Creștinii căsătoriți se pot inspira mai ales din Prima Epistolă a Sfântului Apostol Petru și din Epistolele Sfântului Apostol Pavel către Corinteni și către Efeseni.
"Cinstită să fie nunta întru toate și patul neîntinat" (Evrei 13, 4). Mulți oameni privesc azi cu mult prea multă ușurință relațiile sexuale. Pe de o parte, moravurile și standardele etice contemporane, încurajează tot soiul de perversiuni, plăceri și pofte nemăsurate. Pe de altă parte, sunt oameni care încearcă să promoveze o atitudine creștină în căsătorie mergând până în aspectele cele mai intime, și, cu toate acestea, sunt gata să disprețuiască starea de feciorie. Mai sunt apoi și creștinii căsătoriți, care refuză partenerilor lor, o relație conjugală deplină, în numele unei iluzorii chemări la o viață în curăție, în timp ce Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe cei căsătoriți să se înfrâneze numai de comun acord și cu scopul de a se închina cu mai multa concentrare rugăciunii pentru o anumita perioada (1 Corinteni 7 , 5). Uneori această stare de lucruri care poate crea o mulțime de probleme apare atunci când unul din soți se întoarce la credință sau trăiește mai intens viața în Hristos abia după căsătorie. Sfântul Apostol Pavel ne învață ca o căsătorie trebuie să continue dacă partenerul necredincios e dispus să-și accepte partenerul creștin. Într-un asemenea caz, partenerului creștin îi revine o mare răspundere în fața lui Dumnezeu în ce privește comportamentul fața de partenerul său de căsătorie și față de familie. O convertire autentică sau un progres duhovnicesc îl face pe creștinul căsătorit să-și trăiască viața de familie într-o mare dragoste față de cei din jur, cu dorința de a face viața partenerului de căsătorie cât mai plăcută. (Nu putem lua drept exemple cazuri excepționale, cum e cel al Sfântului Alexie, "omul lui Dumnezeu".) Din nefericire, adeseori se întâmplă ca un creștin să înceapă să predice familiei sale sau să-și piardă interesul pentru tot ce e "lumesc". Sfântul Apostol Petru spune că soția credincioasă poate, prin comportamentul ei si “fără propovăduire" (1 Petru 3, 1), să-și aducă soțul necredincios la credință în Domnul. Atunci când primim de la Dumnezeu un semn, o descoperire, să ne amintim de Maica Domnului care "păstra cu credința toate aceste cuvinte în inima sa" (Luca 2, 51). Dar așa cum după BunaVestire, Maica Domnului a alergat într-un suflet, la vara ei Elisabeta, să caute încredințare despre această minunată întâmplare, tot așa și noi să alergăm să căutăm cuvânt de încredințare de la duhovnicul nostru.

Din "Sfaturi pentru o educație a copiilor în ziua de astăzi" – Maica Magdalena, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia.

marți, 27 aprilie 2010

Serile Tălpălari, 23 martie 2010: „Credinţa fără de fapte moartă este” - părintele Nicolae Tănase - invitat special al maicii Siluana Vlad și al părintelui Constantin Sturzu;

Maica Siluana, pr. Nicolae Tănase, pr. Constantin Sturzu
Serile Tălpălari, 23 martie 2010: „Credinţa fără de fapte moartă este!”


Mulțumiri Femeii creștine pentru furnizarea materialului audio!

miercuri, 21 aprilie 2010

Tatiana Stepa: Ochii albaştri ai lui Dumnezeu




În munti, acum, e-un fel de-n lăcrimare
Şi lacrimile picură mereu,
De parcă s-a-ntâmplat ceva ce doare
Şi astăzi plâng, în loc de fiecare,
Ochii albaştri ai lui Dumnezeu.

Noi stăm în ochii lui şi-avem de toate
Şi suntem aşezaţi şi călători
Şi el cu-aceleaşi lacrimi ne străbate
Şi-n ele, când altfel nu se mai poate,
Cădem şi noi din ceruri uneori.

Sunt toate într-o ordine firească,
Se frânge tot ce se cuvine frânt,
E mască unde este loc de mască,
Pe noi, pe toţi, din pleoapa lui cerească,
El, uneori, ne plânge pe pământ.

Acum, în munţi, sunt lacrimi şi e ceaţă
Şi soarele s-a spart ca un deochi,
Vai, Doamne, tu ne dai această viaţă
Şi o gustăm cu milă îndrăzneaţă,
Ce bine ne simţim la tine-n ochi.

Din ochii tăi lumina lumii vine
Şi tu chiar întunericu-l descoşi
Şi-am vrea să-ţi fie totdeauna bine
Şi, uneori, ne temem pentru tine
Să nu orbeşti de-atâţia păcătoşi. 

(Adrian Păunescu)

joi, 15 aprilie 2010

O zi binecuvântată și senină!

„Culorile alergau,
În vânt se certau...”





„Valuri largi de alb...”






miercuri, 14 aprilie 2010



marți, 13 aprilie 2010

Din învățăturile Sfinților Părinți


luni, 5 aprilie 2010

Maica Siluana - Conferința de la Suceava, 21 martie 2010: „Viața și moartea în Hristos”




Maica Siluana Vlad, 21 martie 2010, Suceava (audio)

duminică, 4 aprilie 2010

Ziua Învierii!

Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând,
Și celor din morminte
Viață dăruindu-le!


Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: 
Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

sâmbătă, 3 aprilie 2010

Maica Siluana: Despre Sărbătoarea Sfântă a Învierii!


Despre Paști, emisiunea "Povestea mea", Tele M, 17 aprilie 2009
(prima parte)

Despre Paști, emisiunea "Povestea mea", Tele M,17 aprilie 2009
(partea a doua)

ÎPS Mitropolit Teofan – Scrisoare pastorală la sărbătoarea Învierii Domnului, Iași, anul mântuirii 2010




† TEOFAN,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei 
Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
Eu pe toate le socotesc că sunt pagubă faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus (…), pentru Care m-am lipsit de toate (…) ca pe Hristos să dobândesc (…), ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui, ca doar să pot ajunge la învierea cea din morţi. (Filipeni 3, 8-11)
Iubiţi credincioşi,
HRISTOS A ÎNVIAT!
Cu lumânarea de Paşti în mână şi cu lumina Învierii în suflet, mă adresez vouă, celor adunaţi în faţa sfintelor biserici, cu salutarea pascală: HRISTOS A ÎNVIAT! Răspunsul dat acestei mărturisiri nu întârzie să apară: ADEVARAT A ÎNVIAT! Este glasul care răsună din pieptul a milioane de oameni, creştini ai Bisericii lui Hristos de pretutindeni.
De aproape două milenii nu există o altă bună vestire mai adânc rostită decât HRISTOS A ÎNVIAT! Nu există, de asemenea, un răspuns mai convingător decât ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
De ce, oare, creştinul este chemat să cunoască, să trăiască şi să mărturisească cu atâta intensitate adevărul Învierii lui Hristos? De ce sunt atâtea persoane în faţa sfintelor biserici în această noapte de Paşti? De ce, oare, atâta lumină, atâta bucurie, atâta pace?
Răspunsul, iubiţi credincioşi, este dat de dorul omului după Dumnezeu, de setea omului după lumină, de foamea omului după viaţa veşnică. Într-adevăr, dorul de Dumnezeu, setea de înviere, foamea de eternitate sunt stări lăuntrice pe care, în mod real, numai Învierea lui Hristos le poate împlini.
Dreptslăvitori creştini,
Vă adresez chemare stăruitoare ca în aceste zile de Paşti, mai ales în această noapte de Înviere, să privim în noi înşine pentru a recunoaşte starea inimii şi a minţii, starea sufletului în care ne aflăm. O privire onestă şi curajoasă a lăuntrului nostru ne duce la constatarea că în noi există doruri multe neîmplinite, o sete adâncă neastâmpărată, o foame imensă care nu-şi primeşte pâinea cea spre fiinţă1.
De-a lungul timpului, frământările oamenilor au fost legate în special de lipsurile materiale, de lipsa libertăţii, de lipsa accesului la educaţie şi sănătate. În vremurile noastre, neliniştea omului cuprinde mai degrabă drame lăuntrice cu impact puternic asupra vieţii.
Semnul distinctiv al generaţiei secolului al XXI-lea este alcătuit dintr-un tablou în care de multe ori domină neliniştea sufletului, disperarea tot mai des întâlnită, orgoliile tot mai mari, dorinţa de a domina pe celălalt. Se constată o extindere a pustiului lăuntric, a golului sufletesc, a abisului înstrăinării omului de om şi de Dumnezeu.
Omul de azi este supus unei presiuni uriaşe din partea mândriei luciferice, prin care puterile întunericului şi duhurile răutăţii pun stăpânire pe spaţii tot mai extinse ale fiinţei lui. Căderea lui Adam cuprinde tot mai multe suflete în tragedia propriei căderi. Aceasta se manifestă prin deznădejde şi mulţimea chinurilor care o însoţesc, prin tristeţea nesfârşită a singurătăţii, prin uscăciunea sufletului datorată pierderii sensului adevărat al vieţii. Neputinţa de a se ruga, incapacitatea de a se cunoaşte aşa cum este în realitate, adică aşa cum este cunoscut de Dumnezeu, vădita lipsă de preocupare pentru mântuire, absenţa oricărui reper de normalitate întregesc deruta omului zilelor noastre.
Scade nădejdea în adâncul inimii (…) şi nu ştii de unde vine chinul2, constată înţeleptul Solomon, cel care în faţa tragediei vieţii exclamă: Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune3.