Se afișează postările cu eticheta Nichita Stănescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nichita Stănescu. Afișați toate postările

duminică, 3 ianuarie 2010

Interviuri cu poetul Nichita Stănescu

„Eu nu prea cred că există poeți, cred că există poezie...”

„ ... dintr-un om nu pot fi ucise decât cuvintele știute de el”

„ ... de poeți numai de bine! ”

„ Aș minți să spun că nu regret nimic, dar iarăși aș minți dacă aș spune că regret ceva!”




duminică, 13 decembrie 2009

Cuvintele au fost mereu ale lui...



... 26 de ani de cînd nu a mai vrut să se lase ros de viermi – ca noi toţi, ceilalţi – şi s-a schimbat în Cuvînt. Nichita Stănescu. De fapt, el a fost mereu doar Cuvînt, a scris cu el însuşi toată viaţa-i pămînteană şi de atunci încoace, cred, reuşeşte în fiecare zi să scrie cu noi ăştialalţi rămaşi să facem la infinit mărturia sufletului şi cuvîntului lui. Nichita a numit asta “Hemografie”. Adică: “… ştiinţa pe care eu am creat-o este atît de subtilă, încît uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi. (…) Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinlăuntul sufletului tău mai întîi ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.”
Nichita este. Nu are cum să fie altfel. Este cel mai viu dintre poeţi, dacă nu cumva şi dintre noi. Spunea: “Am sentimentul că mă nasc cu fiecare cuvînt pe care-l rostesc”. Cred că fiecare cuvînt pe care noi îl rostim şi îl scriem îl naşte de fapt pe EL în fiecare clipă. Tot el zicea: “Mă ocup cu cuvîntul de o viaţă. Mă ocup cu însuşi făptura lui Dumnezeu”.

L-am cunoscut şi, bineînţeles, nu l-am cunoscut, poate doar l-am căutat… Astăzi, doar la o căutare poţi găsi 115.000 de… găsiri cu Nichita. Pe… Google. I-am întîlnit şi două bloguri şi or mai fi, i-a făcut cineva şi o enciclopedie virtuală, ba l-am descoperit şi pe Facebook de unde am şi “furat” de altfel pagina semnată de el… Scriu acum despre Nichita fiindcă astăzi şi mîine (ştiu, mult prea puţin!) îi voi lăsa, din nou, toate cuvintele (mele) în grijă şi am să tac. De fapt… greşesc. Cuvintele au fost mereu aşa, ale lui şi la EL. Eu, noi, i le-am împrumutat doar, uneori… şi rareori le-am meritat, rareori le-am vorbit sau le-am scris. Mai mult am murmurat sau am amestecat sunete, am făcut zgomot… Cuvintele sunt EL.

“Îngerul se uită posomorît la mine:
- Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgeşti?
Trece în fugă un copil şi se opreşte brusc. Se uită lung la noi şi ne spune:
- Mă, voi nu vreţi un măr, că mie nu-mi mai este foame de el!”

Nichita Stănescu – Hemografia
(din “Fiziologia poeziei” – ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului. Editura Eminescu, 1990)


miercuri, 26 august 2009

Nichita Stănescu...sensuri

„Poezia este singura avuție pe care omul o are nejefuită!”




„Condamnarea la prietenie este la fel de dureroasă ca și condamnarea la naștere!”