Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
marți, 25 iunie 2013
Maica SIluana: “Transmiterea păcatului de la părinți la urmași este o realitate omenească valabilă și în afara Bisericii și în Biserică”
sâmbătă, 19 ianuarie 2013
Maica Siluana despre: relația dintre mamă și copil, bătaie și educația copilului
Cum vede Biserica educația copilului?
În primul rând, o mama care are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în copilul ei, în comportamentul acestuia. Şi tatăl la fel. Ce face copilul este ceea ce a învăţat, în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin conţinuturile minţii şi sufletului ei, transmise direct şi viu copilului, încă din momentul conceperii.
Dacă mama va alege să-şi vindece rănile emoţionale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe şi manifestate de copil şi, apoi, de nepoţi.
În privinţa pedepselor, ele sunt necesare atunci când sunt ceea ce arătă însuşi cuvântul la originea lui: pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.
5. Ce părere are Biserică despre abuzurile asupra copiilor? Este vreodată bătaia "ruptă din rai", cum se spune în popor?
10. Ce sfaturi puteţi oferi mămicilor pentru a se bucura de un copil cu frică de Dumnezeu, care îşi respectă părinţii şi lumea ce îl înconjoară? Cum pot ele să îşi ferească micuţul de relele ce îl înconjoară?
joi, 13 ianuarie 2011
„Treziți-vă, cei ce dormiți și nu fiți morți și Hristos vă va lumina pe voi!”
Maică dragă,
Iată că Dumnezeu mi-a dat un copil după atâta și atâta așteptare și rugăciune. Și eu care am studiat atât despre creșterea copiilor, despre codependență, eu care am suferit atât din cauza părinților mei, a abuzurilor verbale, fizice și emoționale, ce fac eu acum? Nu am răbdare cu acest copil, Maică! Când plânge tare-tare și nu tace orice-aș face, parcă mă scoate din minți, îmi vine să-l trântesc de toți pereții, să-l arunc, să-l fac să tacă prin orice metodă. De ce, Maică? De ce sunt așa? De ce mă port așa, când e cea mai mare minune de la Dumnezeu, cea mai mare bucurie, atât de așteptat și de prețios? Și-mi dau seama atunci că îi înțeleg pe părinții mei că-mi vorbeau urât, mă mai pocneau, mă făceau să sufăr. Că mi-e frică să nu fiu și eu așa. Că așa mult mi-am dorit să fiu o mamă perfectă, atâta i-am mai judecat pe ai mei, și eram convinsă că eu voi fi altfel, însă când furia mă cuprinde îmi pierd rațiunea.
Doamne, ajută-mă Tu să fac față plânsului copilului meu, că eu nu pot! Să-i iert pe părinții mei și pe mine, că nu sunt o mamă perfectă.
Strigătul tău aduna în el durerea tuturor oamenilor care se trezesc din coșmarul existenței omenești, guvernate de răutate. În clipele trezirii, care se pot întinde pe durata unor ani de continuare a existenței căzute, omul se uimește de cât de mare e distanța dintre binele pe care îl dorește rațional și răul pe care îl face când își „pierde capul” și de cât de tragice sunt consecințele acesteia. Tot acum, omul înțelege că nu se mai poate consola cu învinovățirea, fie de sine fie a celuilalt, și nici nu-și mai poate ușura durerea prin uitare sau anesteziere chiar dacă va încerca disperat și repetat să facă asta fugind de durere prin căutarea unor plăceri.
Acum omul a făcut primul pas din porunca: „Treziți-vă, cei ce dormiți și nu fiți morți și Hristos vă va lumina pe voi!”. Durerea pe care o simți e semnul vieții. Nu mai ești moartă și, așa, ai devenit capabilă să primești lumina dătătoare de viață a Domnului Căruia te rogi deja în lumina Lui.
De unde furia din tine? Din chiar ființa ta, din creierul tău. Avem în noi un creier, comun cu cel al animalelor care administrează agresivitatea sau iuțimea, cum o numesc Părinții. Ea e puterea sufletului prin care animalele își apără teritoriul, își procură hrana și își apără puii (aici ne depășesc, nu?) fără să facă din acestea valori morale, fără să le considere bune sau rele pentru că nu au creierul care poate face asta. Noi îl avem și, iată, cu el ți-ai dorit și îți dorești să „fii o mamă perfectă”. Numai că prin cădere și viețuirea în robia patimilor, dintre care iubirea de sine e ca o mamă iubitoare a lor, toate puterile sufletului, inclusiv cea a agresivității și cea a dorinței de a fi bun, s-au rupt între ele, s-au dezbinat și pot lucra una împotriva celeilalte sfâșiindu-ne sufletul.
Ce să faci?
Să continui ce ai început.
Să-ți vindeci sufletul „conectându-l” la puterea lui Dumnezeu prin Sfintele Taine și lucrând cu această putere pentru lucrarea poruncilor Lui. Lucrarea poruncilor este singura cale de vindecare a sufletului de patimile care ne sfâșie sufletul. Și, cum bine arați în mesaj, primele și cele mai urgente de lucrat porunci sunt amintirea de Dumnezeu ca fiind Singurul Care poate în chiar momentele simțirii și trăirii propriei neputințe și iertarea celor de la care am învățat viețuirea pătimașă, centrată pe plăcere și confort.
Rugăciunea te va învăța mai departe, pas cu pas ce să mai faci. Dar să fii onestă cu tine și consecventă cu lucrările începute (de exemplu „Seminarul iertării” sau „Ieșirea din labirintul codependenței”. Ca să biruiești un fel de a fi ai nevoie să lucrezi cu perseverență alt fel de a fi pentru ca acesta să se întrupeze, să se înscrie în memoria creierului tău la toate nivelele. Altfel, vei uita degrabă ultimele impresii schițate în sinapse și vor intra în funcție cele „betonate” ...
Și nu uita, om drag, nimeni nu devine bun stând în fotoliu sau ușurându-și tensiunile sufletești prin cine știe ce căi de relaxare sau descărcare.
Curaj!
Ia-ți crucea ta și urmează Domnului și fiecare pas îți va fi răsplătit cu bucurie și pace și nădejde.
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana
joi, 22 iulie 2010
De ce are omul organe specializate doar pentru simțirea plăcerii?
miercuri, 21 iulie 2010
De ce?
http://www.sfintiiarhangheli.ro