Se afișează postările cu eticheta Din rostirile Maicii Siluana.... Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Din rostirile Maicii Siluana.... Afișați toate postările

marți, 25 iunie 2013

Maica SIluana: “Transmiterea păcatului de la părinți la urmași este o realitate omenească valabilă și în afara Bisericii și în Biserică”

id1415_maicasiluanavlad
Transmiterea păcatului de la părinți la urmași este o realitate omenească valabilă și în afară Bisericii și în Biserică. Dar avem nevoie să cunoaștem învățătura ortodoxă despre păcat.
În ortodoxie, Sfinții Părinți deosebesc „păcatul firii”, care este ireproșabil, de „păcatul voinței libere” care este reproșabil. Păcatul firii, care locuiește în mădularele trupului nostru, cum spune Sfântul Apostol Pavel, este consecința păcatului voii libere a protopărinților prin care omul s-a rupt interior de Dumnezeu crezând că-și afirmă autonomia și libertatea. Dar n-a făcut decât să aleagă moartea sufletului, pentru că viața adevărată a acestuia este „suflarea” neîntreruptă a lui Dumnezeu. Ca urmare firea lui s-a corupt, s-a îmbolnăvit, a devenit stricăcioasă și muritoare. Această stare a firii căzute se transmite urmașilor. Se moștenește boala și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților. „S-a îmbolnăviţ firea prin păcat datorită neascultării unuia, adică a lui Adam, astfel cei mulți au devenit păcătoși nu că unii care au încălcat porunca odată cu Adam, ci că unii ce s-au făcut părtași firii aceluia, căzute sub legea păcatului. Așadar, precum s-a îmbolnăvit firea omului în Adam prin stricăciunea neascultării și astfel au pătruns în ea patimile, la fel ea a fost curățită din nou prin Hristos (Sfântul Chiril al Alexandriei).
La fel și acum: firea pe care o primim de la părinți este firea căzută, bolnavă. Și e cu atât mai bolnavă cu cât părinții și mai ales bunicii noștri, dar și ceilalți strămoși cam până la a șaptea generație, au păcătuit cu voia liberă și nu s-au pocăit pentru a obține iertarea dumnezeiască, îmbolnăvind astfel firea pe care o moștenim. Această stare bolnavă a firii e păcatul pe care-l moștenim și nu suntem vinovați pentru el. Dar ne îngreunează viața pentru că astfel suntem mult mai vulnerabili la păcatul cu voia. Desigur voia noastră liberă nu e cu totul anihilată și putem alege să refuzăm păcatul cu voia și să alegem altă cale decât cea moștenită. Dar nu ieșim de sub blestemul acesta fără lucrarea directă a lui Dumnezeu în noi.
Diferența dintre moștenirea primită de cei ce se nasc în afară Bisericii, fie înainte de Hristos, fie după, constă în neputința omului de a ieși din robia „legii păcatului firii” în mod real și definitiv. Omul poate primi și folosi harul lui Dumnezeu și în afară Bisericii (vezi drepții și sfinții vechiului Testament), dar firea lui nu se vindecă de stricăciune și de moarte decât în Hristos și prin Hristos. Domnul a biruit legea păcatului în firea Lui umană, una cu El și prin El. Prin Sfintele Taine ale Bisericii, prin Taina lui Hristos cap al Bisericii Sale, Dumnezeu oferă omului spre împărtășire energiile necreate ale bunătății Sale.
Aici avem iarăși două aspecte legate de distincția dintre firea și voința omului. Prin energiile necreate, Dumnezeu lucrează restaurarea și îndreptarea firii căzute în fiecare persoană care alege liber să se împărtășească de ele după rânduiala așezată de însuși Domnul în Sfânta Lui Biserică. Dar îndreptarea firii prin nașterea din nou și prin lucrarea particulară a fiecărei Sfinte Taine, o lucrează Dumnezeu fără participarea voinței omului așa cum omul beneficiază de darul vieții primit prin naștere, dar nu participă cu propria voință la nașterea sa. Omul vechi poate dori și poate cere viața cea nouă în Hristos, dar nu și-o poate procura singur. O primește în dar. Abia apoi intervine lucrarea voinței umane în sinergie (împreună lucrare) cu energia divină necreată primită prin Taine pentru a dezvolta și rodi binele primit. Dumnezeu oferă și lucrează în firea omului noua moștenire, omul primește și valorifică personal moștenirea. Calitatea vieții veșnice a fiecărui om depinde de participarea sa la lucrările dumnezeieșţi. Toți vom învia și toți vom beneficia de nestricăciunea firii, dar cei ce refuză până în sfârșit să lucreze cu voia proprie darurile „existenței veșnic bune” nu se vor împărtăși, cu voia lor, de comuniune, de iubire cu Dumnezeu Cel sigur Bun!
Să ne ferească Dumnezeu Cel mult milostiv de acest înfricoșat viitor chemându-ne pe toți la pocăința cea dătătoare de viață!





sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Maica Siluana despre: relația dintre mamă și copil, bătaie și educația copilului

Cum vede Biserica educația copilului?

interviu publicat pe site-ul Q bebe


1. Dacă ar fi să alegeţi trei calităţi obligatorii pe care trebuie să le aibă o mamă, care ar fi acestea?



O primă calitate necesară unei mame, cred că este să fie credincioasă, în sensul de a trăi credinţa în Dumnezeu, cât mai profund şi mai practic cu putinţă. Această calitate o va ajuta să fie conştientă de sensul vieţii omului pe pământ şi să-i crească pe copiii ei în armonie cu acest sens, care depăşeşte cerinţele vieţii ca supravieţuire sau vieţuire.

O a doua calitate necesară o consider a fi dragostea, ca dăruire conştientă şi liberă de sine.
Iar a treia, dar nu ultima, cred că este responsabilitatea, capacitatea de a-şi asuma consecinţele oricărui gest, cuvânt sau gând. Nu mă refer la responsabilitatea ca „socoteală" pe care va trebui să o dau pentru fiecare alegere. Ci ca asumare, în vederea continuării vieţii în plinătatea sensului pe care i-l dăm, liber şi conştient. Astfel, nici un eveniment exterior n-o va putea împiedica să fie o mama bună, atât omeneşte, cât şi duhovniceşte.

2. Cum vede Biserica relaţia dintre mamă şi copil? Cât de importantă este comunicarea dintre copil şi părinte?



În Biserică, relaţia dintre mamă şi copil este o relaţie de iubire cu iubirea lui Hristos în Duhul Sfânt. Acesta este o realitate ontologică şi nu circumstanţială. Trăirea şi împlinirea ei în viaţa concretă a fiecărei persoane sunt mai aproape sau mai departe de desăvârşire, în funcţie de putinţa şi bunăvoinţă fiecăruia. Pentru că şi mama dă, efectiv, din viaţa sa, copilului. Ea se dă pe sine ca hrană pentru menţinerea în viaţă şi creştere. Mai întâi, în pântece, îşi dă propriul sânge ca hrană; apoi, după naştere, oferă laptele produs în sânul vieţii sale. Iar după înţărcare, îşi dă ca hrană zilele sale. Numai o mamă poate să spună despre copilul său că „i-a mâncat zilele". Un tată se plânge de obicei că i se „mănâncă banii"!
În Biserică, o mamă este conştientă că a născut şi crește la sânul său un fiu al Lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om primeşte prin Botez puterea să „se facă fiu al lui Dumnezeu după har" în Fiul Cel Unul Născut. De contribuţia mamei depinde, în primul rând, realizarea spirituală a omului. Apoi, în Biserică, o mama nu este privită niciodată în mod separat de tatăl copilului. Ei sunt una şi această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă relaţia lor se poate destrăma, omeneşte vorbind. Nimeni nu va mai despărţi, în sângele şi moştenirile copilului, „partea" mamei de cea a tatălui.Pentru familia creştină, comunicarea dintre copil şi părinţi este strâns legată de comunicarea cu Dumnezeu în Biserică. Numai în Biserică primeşte fiecare energiile necreate, dumnezeieşti, care vindecă neputinţele omeneşti generatoare de traume şi de nefericire.
Grija şi oferta Bisericii, pentru cine are ochi să vadă, urmăreşte să îl scoată pe om din relaţiile bazate pe reciprocitate şi administrate de „un pilot automat". Acest "pilot automat" al nostru, comandat de tipare emoţionale şi de scheme psihologice pe care le-am dobândit de nevoie, odată cu învăţarea necesară supravieţuirii. Harul îl face pe om liber şi capabil să iubească în mod conştient şi jertfelnic.

3. Cum vede Biserica educaţia copilului? Care este mai importantă: educaţia spirituală, cea emoţională sau cea intelectuală?


În Biserică, omul este văzut şi cinstit ca întreg. Iar educaţia presupune îngrijirea şi cultivarea tuturor dimensiunilor şi lucrărilor persoanei umane. Educaţia spirituală înseamnă ridicarea componentelor afective şi intelectuale ale omului la rangul lor cel adevărat. Nu există în Biserică o spiritualitate abstractă, fără trup, simţire, minte şi inimă. Centrul spiritual al omului, inima în sensul biblic al cuvântului, uneşte toate puterile şi lucrările omului şi le spiritualizează, le induhovniceste prin lucrarea Duhului Sfânt. Educaţia copilului în Biserică înseamnă de fapt ridicarea lui din starea de „animal raţional", la starea de om deplin, de fiinţă spirituală.
Să nu vă speriaţi de aceste cuvinte şi nici de constatările pe care le faceţi privind în jurul vostru. Să nu facem din neputinţa creştinului actual, măsura lucrării Bisericii.

4. Ce trebuie să facă o mamă dacă are un copil dificil? Poate să îl pedepsească? Dacă da, cum?



În primul rând, o mama care are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în copilul ei, în comportamentul acestuia. Şi tatăl la fel. Ce face copilul este ceea ce a învăţat, în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin conţinuturile minţii şi sufletului ei, transmise direct şi viu copilului, încă din momentul conceperii.
Dacă mama va alege să-şi vindece rănile emoţionale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe şi manifestate de copil şi, apoi, de nepoţi.
În privinţa pedepselor, ele sunt necesare atunci când sunt ceea ce arătă însuşi cuvântul la originea lui: pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.


5. Ce părere are Biserică despre abuzurile asupra copiilor? Este vreodată bătaia "ruptă din rai", cum se spune în popor?

Da, da! Bătaia e ruptă din rai, adică este despărţită, prin rupere, de iubirea şi respectul care caracterizau relaţiile umane, înainte de căderea protoparintilor noştri. Iar iluzia că bătaia ar putea naşte iubire este o formă ascunsă a criminalităţii umane. Bătaia, în acest sens, este crescută din iadul din inimile oamenilor.
Dacă în Sfântă Scriptură şi în Biserică se vorbeşte despre pedeapsă corporală, despre bătaie ca mijloc de educaţie, este în sensul de a-i produce copilului o experienţa dureroasă, care să îl ajute să evite una ucigătoare. Cineva dădea un exemplu: nu-i poţi explica unui copilaş că este periculos să umble la prizele electrice, pentru că nu are structurile neuronale necesare înţelegerii. O durere produsă de lovirea peste mâna care se duce la priză, poate fi 

asociată cu priza care va deveni periculoasă. Totul este ca acest copil să simtă dragostea părinţilor în momentul acela şi nu frică, ură sau mânie...
Biserica priveşte orice abuz ca pe un păcat grav şi oferă remedii atât victimei, cât şi abuzatorului. Din păcate, în epoca postmoderna, limbajul folosit de Biserică nu mai ajunge lasufletul omului format în mentalitatea seculară. Aici este încă mult de lucru, deşi s-au făcut paşi importanţi spre a ieşi în întâmpinarea omului, cu nevoile şi durerile lui, specifice vremii actuale. O cunoaştere adecvată a acestor paşi va aduce un mare ajutor tuturor părinţilor şi educatorilor oneşti şi dedicaţi.

6. Cum să procedeze o mamă pentru a-i insufla copilului dragostea de Dumnezeu?

Să-L iubesca ea însăşi pe Dumnezeul Cel Viu, prezent şi lucrător, în Biserică şi în viaţa să.


7. Ce să îi răspundem unui copil de 3-4 ani care ne întreabă cine este Dumnezeu?


Mai întâi să-l lăsăm pe copil să meargă la Domnul aşa cum ni se oferă El în Biserică, încă dinainte de a fi conceput! Relaţia dintre Dumnezeu şi copil este nemijlocită şi vie. Dacăvom proceda aşa, vom avea mare folos să-l întrebăm noi pe copil cine este Dumnezeu. Vom fi uimiţi de răspunsurile lui, iar din acea uimire vom afla şi noi mai multe despre Dumnezeu.


8. De la ce vârstă putem duce copilul la Biserică şi care ar fi cele mai importante motive pentru a face asta?
Cum am mai spus, dinainte de a-l concepe. Copiii sunt prezenţi în viaţa părinţilor normali mai întâi prin dorirea lor. Această dorire să fie trăită în Biserică. Apoi,sămânţa părinţilor să fie plină de harul lui Dumnezeu, pe care părinţii îl primesc prin sfintele Taine şi îl păstrează, şi care lucrează prin rugăciunea şi prin viaţa lor, încredinţă.

Apoi, copilul va crește în pântecele mamei în Biserică. Va beneficia de harul şi iubirea lui Dumnezeu, prin mama sa, şi în prezenţa tatălui, iubitoare şi protectoare. După naştere, va beneficia de darurile lui Dumnezeu în mod personal, dintre care Cele mai mari sunt Botezul, Mirungerea şi Sfântă Împărtăşanie. Botezul este naşterea sa în Împărăţia lui Dumnezeu, Mirungerea este dobândirea Duhului Sfânt „Dătătorul de Viață Sfântă", iar Împărtăşania este hrana cea cerească.
Care este motivul pentru a face toate acestea? Dobândirea fericirii copilului, care nu este posibilă în viaţa „lumii acesteia". Pentru creştin, viaţa această este doar o pregătire pentru viaţa adevărată, care este viaţa veşnică. Şi viaţa veşnică, totuna cu viaţa fericită, începe aici, în viaţa pământească altoită pe Viaţa Care este Dumnezeu.

Acum participăm la bunătăţile cele cereşti, le pregustăm, aşa cum pruncul din pântecele matern participă la viaţa de după naştere. Tot mai mulţi experţi care studiază calitatea vieţii omului, dovedesc ştiinţific importanța experiențelor intrauterine ale copilului în „destinul" său viitor. Tot aşa, viaţa actuală a omului în Biserică este decisivă pentru calitatea vieţii veşnice.

Iar dacă nu l-am dus pe copil în acest fel la Biserică, putem să punem început bun în orice moment al vieţii lui. Va fi mai greu, pentru că i s-au format depinderi de vieţuire doar în dimensiunile sale bio-psiho-sociale, dar nu va fi imposibil. Pentru că omul are în adâncul său ceva care îl leagă şi îl cheamă la Viaţa cea adevărată, care este viaţa cu şi în Dumnezeu. Acest ceva se afla în om încă de la facerea lui şi nicio vicisitudine nu-l va distruge. Este ceea ce Revelaţia numeşte darul de a fi "după chipul lui Dumnezeu". Acest dar este lucrător şi nu îl lasă pe om să-şi afle linişte, până ce nu-i aude glasul!


9. De ce este atât de important botezul în viaţa copilului nostru? La cât timp de la naştere trebuie botezat bebeluşul? Care sunt cele mai importante tradiţii care trebuie respectate în acest sens?



Botezul este naşterea omului în Hristos, este restabilirea legăturii ontologice cu Dumnezeu, prin harul sfinţitor. Omul nebotezat, omul căzut, cum îl numim în teologia noastră, a rămas în legătură de har cu Dumnezeu, la fel ca orice altă făptură adusă de Dumnezeu la existenţă. El beneficiază astfel de menţinerea în existenţă, de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, numită Pronie. Beneficiază în continuare de ajutor şi călăuzire, pentru a căuta revenirea la Viaţa pe care a pierdut-o, atunci când a renunţat la harul special dăruit lui de Dumnezeu. Şi anume, harul sfinţitor, harul necesar lucrării asemănării cu Dumnezeu.Biserica oferă familiei învăţătura necesară şi corectă privind Botezul pruncilor, care sunt priviţi ca persoane umane, şi nu ca anexe ale părinţilor.

10. Ce sfaturi puteţi oferi mămicilor pentru a se bucura de un copil cu frică de Dumnezeu, care îşi respectă părinţii şi lumea ce îl înconjoară? Cum pot ele să îşi ferească micuţul de relele ce îl înconjoară?


Dragi mămici,

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi tot restul dorit de voi se va adăugă vouă. Acest cuvânt este chiar făgăduinţă lui Dumnezeu, Care S-a făcut om ca să ne facă pe noi dumnezei, cu harul Sau.
Străduiţi-vă să înţelegeţi această chemare-făgăduinţă şi să o urmaţi, pornind de acolo de unde vă aflaţi acum şi veţi cunoaşte bucuria după care tânjeşte inima voastră. Şi nimeni şi nimic nu va putea lua de la voi această bucurie. Eu am făcut aşa, iar acum trăiesc această bucurie, oricare ar fi evenimentele sau condiţiile exterioare.



Bucurie sfântă şi pace inimilor voastre în iubirea lui Dumnezeu!








joi, 13 ianuarie 2011

„Treziți-vă, cei ce dormiți și nu fiți morți și Hristos vă va lumina pe voi!”

paste-fericit1

Maică dragă,
Iată că Dumnezeu mi-a dat un copil după atâta și atâta așteptare și rugăciune. Și eu care am studiat atât despre creșterea copiilor, despre codependență, eu care am suferit atât din cauza părinților mei, a abuzurilor verbale, fizice și emoționale, ce fac eu acum? Nu am răbdare cu acest copil, Maică! Când plânge tare-tare și nu tace orice-aș face, parcă mă scoate din minți, îmi vine să-l trântesc de toți pereții, să-l arunc, să-l fac să tacă prin orice metodă. De ce, Maică? De ce sunt așa? De ce mă port așa, când e cea mai mare minune de la Dumnezeu, cea mai mare bucurie, atât de așteptat și de prețios? Și-mi dau seama atunci că îi înțeleg pe părinții mei că-mi vorbeau urât, mă mai pocneau, mă făceau să sufăr. Că mi-e frică să nu fiu și eu așa. Că așa mult mi-am dorit să fiu o mamă perfectă, atâta i-am mai judecat pe ai mei, și eram convinsă că eu voi fi altfel, însă când furia mă cuprinde îmi pierd rațiunea.
Doamne, ajută-mă Tu să fac față plânsului copilului meu, că eu nu pot! Să-i iert pe părinții mei și pe mine, că nu sunt o mamă perfectă.

Strigătul tău aduna în el durerea tuturor oamenilor care se trezesc din coșmarul existenței omenești, guvernate de răutate. În clipele trezirii, care se pot întinde pe durata unor ani de continuare a existenței căzute, omul se uimește de cât de mare e distanța dintre binele pe care îl dorește rațional și răul pe care îl face când își „pierde capul” și de cât de tragice sunt consecințele acesteia. Tot acum, omul înțelege că nu se mai poate consola cu învinovățirea, fie de sine fie a celuilalt, și nici nu-și mai poate ușura durerea prin uitare sau anesteziere chiar dacă va încerca disperat și repetat să facă asta fugind de durere prin căutarea unor plăceri.
Acum omul a făcut primul pas din porunca: „Treziți-vă, cei ce dormiți și nu fiți morți și Hristos vă va lumina pe voi!”. Durerea pe care o simți e semnul vieții. Nu mai ești moartă și, așa, ai devenit capabilă să primești lumina dătătoare de viață a Domnului Căruia te rogi deja în lumina Lui.
De unde furia din tine? Din chiar ființa ta, din creierul tău. Avem în noi un creier, comun cu cel al animalelor care administrează agresivitatea sau iuțimea, cum o numesc Părinții. Ea e puterea sufletului prin care animalele își apără teritoriul, își procură hrana și își apără puii (aici ne depășesc, nu?) fără să facă din acestea valori morale, fără să le considere bune sau rele pentru că nu au creierul care poate face asta. Noi îl avem și, iată, cu el ți-ai dorit și îți dorești să „fii o mamă perfectă”. Numai că prin cădere și viețuirea în robia patimilor, dintre care iubirea de sine e ca o mamă iubitoare a lor, toate puterile sufletului, inclusiv cea a agresivității și cea a dorinței de a fi bun, s-au rupt între ele, s-au dezbinat și pot lucra una împotriva celeilalte sfâșiindu-ne sufletul.
Ce să faci?
Să continui ce ai început.
Să-ți vindeci sufletul „conectându-l” la puterea lui Dumnezeu prin Sfintele Taine și lucrând cu această putere pentru lucrarea poruncilor Lui. Lucrarea poruncilor este singura cale de vindecare a sufletului de patimile care ne sfâșie sufletul. Și, cum bine arați în mesaj, primele și cele mai urgente de lucrat porunci sunt amintirea de Dumnezeu ca fiind Singurul Care poate în chiar momentele simțirii și trăirii propriei neputințe și iertarea celor de la care am învățat viețuirea pătimașă, centrată pe plăcere și confort.
Rugăciunea te va învăța mai departe, pas cu pas ce să mai faci. Dar să fii onestă cu tine și consecventă cu lucrările începute (de exemplu „Seminarul iertării” sau „Ieșirea din labirintul codependenței”. Ca să biruiești un fel de a fi ai nevoie să lucrezi cu perseverență alt fel de a fi pentru ca acesta să se întrupeze, să se înscrie în memoria creierului tău la toate nivelele. Altfel, vei uita degrabă ultimele impresii schițate în sinapse și vor intra în funcție cele „betonate” ...
Și nu uita, om drag, nimeni nu devine bun stând în fotoliu sau ușurându-și tensiunile sufletești prin cine știe ce căi de relaxare sau descărcare.
Curaj!
Ia-ți crucea ta și urmează Domnului și fiecare pas îți va fi răsplătit cu bucurie și pace și nădejde.


Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

joi, 22 iulie 2010

De ce are omul organe specializate doar pentru simțirea plăcerii?


Grea întrebare!
Dacă dorești un răspuns care să te scoată din ceață, te rog să te oprești puțin și să te rogi. Spune cu mine „Împărate Ceresc”!
Mulțumesc!
Acum o să-ți spun, cu mila lui Dumnezeu, că El ne-a făcut, ne-a adus la existență din iubire și pentru iubire. Iubirea, pentru om, este trăită în ambele sale dimensiuni ontologice: suflet și trup. El, omul, ca suflet întrupat și trup însuflețit unește aceste două feluri de a fi ale lumii create și, în plus, unește și creatul cu Necreatul prin unirea lui cu Dumnezeu prin energiile necreate ale Acestuia. Dacă omul nu trăiește în fața lui Dumnezeu ca Persoană și în și cu Dumnezeu ca lucrare, nu este om în adevăratul sens al cuvântului.
Omul, ca ființă aparte, adună în el întreaga Creație, ridicând-o la demnitatea de ipostas după chipul lui Dumnezeu și i-o oferă Lui pentru a o sfinți. Toată această lucrare divino-umană de permanentă dăruire și primire a lumii ca dar, este trăită de om ca bucurie de a fi într-o existență plină de sens și frumusețe și bunătate spre o ființare tot mai plină de desfătare în bunătatea și frumusețea lui Dumnezeu. Bucuria omului este un dar duhovnicesc, o simțire la nivelul cel mai profund, sau înalt al sufletului, numit duh. De acolo, ca lumină și căldură necreate, ea coboară la nivelele inferioare ierarhic ale ființei umane, puterile psihismului și ale trupului. La aceste nivele, Bucuria se resimte ca sentimente și, respectiv, simțiri. Cea mai puternică simțire a omului este plăcerea și constă în capacitatea trupului de a resimți și reacționa, în armonie cu mulțumirea sufletească și bucuria duhului, la întâlnirea dintre dorirea sa și darul lui Dumnezeu. Omul a fost gândit de Dumnezeu ca o alăută a Duhului Sfânt. O alăută vie, conștientă de sine, de Dumnezeu și de relația sa vie și permanentă cu Acesta. Viața omului este o muzică de o frumusețe divină, și unică pentru fiecare om.
Acum, dragul meu Alexandru, întoarce-ți privirea la tine și la întrebarea ta.
Ce melodie cântă ființa ta când îți îmbrățișezi femeia?
Care compozitor crezi că și-a scris simfoniile ciupind, lovind sau suflând în diferite instrumente ca să adune niște sunete pe o partitură? Atunci surdul nostru Beethoven n-ar mai fi fost Beethoven!
Ce crezi că te împiedică pe tine să fii, cel puțin Beethoven în relație cu tine, cu trupul tău și cu tot ce atingi?
Ai iubit vreodată?
Ai trăit vreodată iubirea ca vibrație de cea mai înaltă tensiune și armonie sufletească?
Ai văzut că atunci gesturile tale devin mângâieri de o tandrețe care nu are nevoie de nici o agitație sau agitare a simțurilor care devin muzică și rugăciune?
Dacă nu, roagă-te băiatul meu drag să înțelegi ce tragedie s-a întâmplat cu tine și cere Domnului să-ți dea asta.
Atunci vei înțelege de ce ne-a făcut Dumnezeu așa cum ne-a făcut, de ce avem puterile și organele pe care ni le-a dăruit și cât de nefericiți suntem când, decăzuți și dezumanizați, ne repezim pe sărmanele corzi rupte și dezacordate ale viorii, încercând să smulgem din ele muzica după care tânjește adâncul inimii noastre!
Știi, Alex? Durerea mea în fața acestei decăderi, e atât de cumplită încât, dacă asta ar ajuta, aș veni la fiecare dintre voi, aș cădea în genunchi și v-aș spune cine sunteți cu adevărat și v-aș ruga să vă treziți din coșmarul în care vă afundă arsenalul de stimulări numite, pe drept cuvânt, perverse!
Trezește-te, Om drag, și privește-ți măcar o secundă trupul ca pe un organ muzical al Duhului Sfânt!

Cu durere dar și cu nădejde că ai urechi de auzit de vreme ce ai pus întrebarea asta unei măicuțe,
Maica Siluana

miercuri, 21 iulie 2010

De ce?

Dragul meu Florin,
Da, cu adevărat, un răspuns bun la întrebarea „de ce?” îi este suficient omului ca să devină cuminte (cu minte) și creator. Câtă vreme nu află acest răspuns, întreaga energie a vieții se va risipi pentru a se adapta la, sau a se revolta împotriva unei vieți care se trăiește în el fără măcar să-i ceară permisiunea. Deși nici o suferință a nimănui nu se compară cu vreo altă suferință, pentru că fiecare om viu în parte e unic și singur în chinul său lăuntric, eu cunosc durerea ta pe dinăuntru atât pentru că am trecut prin asta la vârsta ta, cât și pentru că Dumnezeu îmi dăruiește să împărtășesc acum, cu fiecare dintre voi, durerea comună de fapt omului care suntem laolaltă.
Eu, suflet drag, cunosc acum acest răspuns. El, răspunsul e în mine și nu doar mă ține în viață, ci mă și umple de bucuria sensului de a fi care nu mai depinde de nici o condiției exterioară. Sunt în continuare la fel de vulnerabilă la durere și întristare, dar, cum spui și tu, acum știu de ce. Partea dureroasă a problemei este că răspunsul sunt chiar eu și că nu m-aș putea pune în cuvinte ca să înțelegi și tu acest răspuns. Pentru tine, ca și pentru mine când urlam de durere, răspunsul ești tu.
De ce suferim? Pentru că viața fără Dumnezeu este suferință și pentru că nu ne îndurăm să-L primim pe Dumnezeu în noi, fără nici o condiție, ca să ne dăruiască viața ca Bucurie. Câtă vreme dorim să aflăm motivul ca răspuns la întrebarea de ce, rămânem în blestem, adică în legea cauzalității. În virtutea acestei legi, dacă m-am născut din părinții mei și ei m-au crescut, voi învăța să simt ce simt ei, să fac ce fac ei, să cred ce cred ei, fie imitându-i, fie făcând exact invers, dar tot ca o consecință la ce mi-au oferit ei. Iar părinții nu mi i-a ales Dumnezeu pentru că eu nu existam înainte de acel act prin care semințele lor s-au unit pentru a da naștere la o nouă viață. Atunci, în acea clipă, Dumnezeu m-a dăruit pe mine mie ca persoană care n-a mai fost niciodată, primind o putere specială, dată mie ca persoană, prin care să-mi însușesc și dezvolt în chip personal și moștenirea genetică, primită de la părinți și strămoși, și pe cea socială, primită de la lumea în care voi crește, cât și pe cea duhovnicească, dăruită la nașterea din Duh și din apă la Sfântul Botez.
Mai departe, calitatea vieții mele va depinde de felul în care îmi voi administra, ca persoană, aceste moșteniri. La începutul vieții voi fi „sub epitrop”, voi asculta de puterea părinților fără de care nu pot deveni independent și liber. Acolo voi învăța bunele și relele pe care le au ai mei. Între timp, voi fi zidit sau demolat, format sau deformat de educatorii din lume, de cei împuterniciți de societate să ne facă „oameni adevărați”, după adevărul în care cred ei, „oameni în rând cu lumea”, după cum este lumea lor. Și dacă părinții noștri și această lume sunt departe sau potrivnic lui Dumnezeu, viața noastră va fi un adevărat iad. Pentru că, Suflet drag, dacă am fi crescut în familii de creștini care se hrăneau cu Hristos și cu iubirea Lui, n-am fi legat dragostea și tandrețea de impulsurile sexualității și tu nu ți-ai fi îmbolnăvit imaginația cu pornografie și nu ai fi avut nevoie de „femei” în copilărie.
Mai mult, în acele condiții ai fi ajuns la vârsta responsabilității, care începe la șapte ani, să te poți lepăda de omul vechi ca să te îmbraci cu voia ta liberă în Cel Nou, Hristos Domnul. Atunci, pe măsură ce apăreau transformările omenești în firea ta, le-ai fi alimentat cu harul lui Dumnezeu și ai fi crescut armonios și liber, deși nu fără dureri și strâmtorări inerente vieții pe acest pământ.
Dar tu nu ai putut, ca și mine și mulți alți semeni ai noștri, să crești așa. Tu ai fost dominat de puterile moștenirilor grele de la părinți și lume, parazitate de puteri ale întunericului care au făcut din tine ce au vrut de vreme ce tu nu știai și nu voiai să te împotrivești lor. Dar asta nu te desființează. Doar Dumnezeu Fiul nu s-a făcut om doar pentru cei ce au avut condiții să nu cadă în păcate grele și să crească armonios. Dimpotrivă! A venit pentru noi cei fără de nădejde. Și ne-a adus puterea, care este chiar El, de a ieși din acest blestem. Doar să ne îndurăm să renunțăm la plăcerile care ne afundă în căderi și mai dureroase dându-ne iluzia că ne ușurează chinul.
La orice vârstă și în orice condiții omul poate să se oprească și să dorească să-L cunoască pe Dumnezeu așa cum este, nu așa cum și-L dorește pentru împlinirea dorințelor. Dumnezeu ni se dăruiește ca să ne vindecăm de păcat și nu ca să desființeze păcătosul. El ne dă putere să transformăm chinul actual în loc de întâlnire cu El. Dacă tu, de exemplu, aștepți ca Dumnezeu să te facă să ai succes la femei și să ai relații bune cu ele, fără ca tu să schimbi la tine ce e dureros pentru o femeie, El nu va face asta. El dorește ca tu să lucrezi împreună cu El să te schimbi. Să faci din orice trăire prezentă un loc de întâlnire cu El. Să-L chemi în senzațiile tale, în gândurile tale, în gesturile tale. Să devii martorul a tot ce faci, spui și gândești, arătând Lui toate și cerând să vindece ce -ți face rău și să dezvolte ce-ți aduce bucurie. Vei trăi multe minuni.
Dacă vei gândi întrebarea „de ce?” că „ce sens are?”, totul se vă schimba. Nu vei mai căuta explicații și vinovați, ci sens! Sens, Florin! Ai nevoie să știi ce sens are suferința ta, ce sens are să ți-o asumi și s-o trăiești în Hristos, ce sens are viața ta. Tot ce trăiești acum să nu mai fie efectul unor cauze din trecut pe care te chinui să le înțelegi prin „de ce mi se întâmplă”, ci o cauză a vieții celei adevărate: „Ce mă înveți prin această suferință, Doamne? Care e sensul ei?” și să asculți de acest sens.
În rest, toate întrebările tale sunt foarte importante pentru Domnul doar că primești răspunsul așa cum a făgăduit și nu cum ne imaginăm noi că ar trebui să o facă. El ne spune că ne-a dăruit Duhul Sfânt ca să ne învețe toate. El ne învață în Biserică, prin Porunci, cum să dobândim și să păstrăm Duhul Sfânt. Alege Calea asta, Florin și vei afla tote răspunsurile. Altă Cale nu există. Și tu ești chemat la Bucuria Lui, și tu ești ales și capabil să urmezi această alegere. Doar că ai nevoie să faci ce te învață El ca să intri în Bucuria Lui.

Cu binecuvântare și nădejde că va ajunge la tine rugăciunea mea,
Maica Siluana

http://www.sfintiiarhangheli.ro

vineri, 9 iulie 2010

Maica Siluana : „nimeni nu poate să rămână în relație onestă cu mine dacă nu are o relație onestă cu sine!”



Draga mea Copilă,

Îți mulțumesc mult pentru onestitate. E foarte important pentru mine ce-mi spui pentru că pot să-mi clarific și eu anumite atitudini ale celor ce veniți spre mine cu durerile voastre sufletești.
Din câte știu și eu despre mine am tot constatat că unora le e drag să fie în relație cu mine, chiar dacă e greu, iar altora nu. Dimpotrivă.
Motivele? Unele cred că se datorează neputințelor și defectelor mele de caracter pe care Domnul nu mi le-a vindecat încă și care se activează în relații când nu sunt destul de trează ca să cer prezența și mila Domnului.
Altele se datorează proiecțiilor pe care le aruncăm unii pe alții ori de câte ori ne este atacată „umbra”, partea aceea secretă, ascunsă, neștiută a ființei în care am îndesat prin refulare, uitare și negare, sau, cum spun Părinții, prin neștiință, uitare și lene, tot ce nu ne place la noi!
Altele se datorează unei uluitoare împotriviri la schimbarea modului de viață, la convertirea adevărată în Hristos prinmetanoia, răsturnarea felului vechi de a fi. Aici intervine o identificare a celui ce ar dori să nu mai sufere, cu cel ce nu voiește să schimbe pentru că „nu poate”. Acela se înfurie și se simte atacat când află că nimeni nu poate nimic fără Domnul și că are nevoie să se conecteze la Cel ce poate și voiește să vină în noi cu toată Puterea Lui.
Da, recunosc și accept că nimeni nu poate să rămână în relație onestă cu mine dacă nu are o relație onestă cu sine. Nimeni nu se poate simți iubit până în străfundurile ființei dacă nu dorește să-și însușească tot ce ascund ele, adică nu dorește să se lepede de omul vechi.
Știi, mulți dintre cei ce-mi scriu nu caută de la început o cale de vindecare a ființei rănite de păcat, ci o soluție imediată la o suferință circumstanțială, o alinare la o durere insuportabilă, sau sentimentul că e înțeles. Din păcate, mulți cred că a fi înțeles înseamnă a ți se da dreptate, a fi îndreptățit să te comporți cum te comporți pentru că simți ce simți. Or, a fi înțeles înseamnă ca cel ce te ascultă să -și dea seama ce simți și să-ți arate asta. Avem nevoie să ni se audă suferința și nu să ne justificăm felul în care ne-o procurăm. Nimeni nu e vinovat pentru cum ne simțim sau pentru ce simțim. Nici un sentiment nu e rău în sine, ci doar ce facem cu el. Avem nevoie să ne simțim acceptați cu sentimentele noastre și nu condamnați pentru ele.
Apoi, avem nevoie de ajutor ca să înțelegem noi înșine că nimeni nu e responsabil de sentimentele noastre, că ele își au cauza în noi înșine și că sunt legate de felul în care ne împlinim nevoile și că numai noi putem alege ce e de făcut când cineva nu ne ajută să ne împlinim o nevoie. Dacă vom pretinde că ar trebui să o facă și că Dumnezeu și lumea există pentru a ne împlini nevoile, alegem suferința pentru că, de îndată ce ne maturizăm suntem singurii responsabili pentru împlinirea nevoilor noastre. Cei din jur, Dumnezeu și lumea ne oferă condiții, ajutor, oportunități, și așteaptă același lucru de la noi. Așteaptă, nu ne pretinde. Orice pretenție este o călcare a libertății și demnității omului. Iată de ce e atât de important să învățăm să ne asumăm responsabilitatea care ne aparține și când cerem și când oferim, și primim și când nu primim, și când refuzăm și când suntem refuzați.
Așadar, în relație onestă cu sine este doar cel care dorește să se biruiască pe sine, sinele acela rănit care se hrănește cu plăcerea de a suferi și cere mereu și mereu „mâncare și băutură” . Doar acela înțelege și învață, cu revoltă o vreme, să transforme orice durere în rugăciune acceptând sentimentele ca vibrație psihosomatică și refuzând gândurile care nu sunt altceva decât vechile scheme bolnave. Acela se hrănește din harul primit prin Taine și rugăciune și face din toate ale sale „prescură” vie pe care o oferă Domnului clipă de clipă pentru a o sfinți. Acela, chiar de se va supăra sau mânia pe mine ca mesager al acestui fel de a fi, va trăi orice cădere ca pe o nouă și minunată lecție de viață în Hristos. Acela învață, cu durere dar și cu bucurie, să nu-și mai centreze viața pe împlinirea dorințelor, oricât de nevinovate ar fi, ci pe intrarea în Împărăție pentru că a văzut că restul se adaugă. Da, sunt uneori foarte dură și de multe ori provoc durere și furie, dar cel ce suferă este, de fapt, sabotorul lăuntric, însetatul de plăcerea suferinței. El se simte rănit și amenințat de glasul meu și te împinge să nu ai încredere în iubirea mea care, de altfel, nici nu e a mea, ci a Celui a Cărui slugă netrebnică sunt. Sluga Lui și a voastră dacă mă puteți primi în numele Lui și nu al meu, rugându-vă ca neputința și păcatul meu să nu se împotrivească lucrării Lui. Că așa de ușor mi-ar fi să mă port astfel încât să vă plac, să mă admirați și să vă admirați oglindindu-vă în partea mea „lustruită”, dar nu slava de la oameni o caut eu în voi, ci bucuria de a fi împreună pe Calea Bucuriei.
Am datoria, pe care o ascult cu drag, și binecuvântarea să vă ajut să vă treziți și să însetați după Bucuria adevărată și să doriți să faceți efortul, nevoința, necesare pentru asumarea crucii înnoirii duhului. Împărăția se ia cu forța, cu luptă. Și lupta este în noi înșine, cu propria noastră împotrivire la convertirea adevărată la viața în Hristos.
Și să nu uitați, copii dragi, că nimeni nu poate face nimic în locul nostru și că merită! 
Eu știu destui care au gustat această bucurie și merg încă și mai adânc spre ea.
Îndrăzniți! Ce pierdem pe Cale piere oricum!

Cu dragoste și recunoștință și rugăciune,
Maica Siluana

joi, 10 iunie 2010

Trei feluri de nebunii...



Da, copil drag,
Sunt nebună, dar această nebunie e leacul pe care l-am ales împotriva nebuniei pe care am moștenit-o de la lumea aceasta în care m-am născut și care se străduia să mă înlănțuie definitiv de ceea ce numește ea „viață”.
Acum pot să-ți vorbesc și să-ți mărturisesc experiențe din trei feluri de nebunii. Prima, este, cum îți spuneam, cea pe care am moștenit-o încă din pântecele mamei. E viața trăită strâmb și străin de orice sens, pentru că „așa trăiește toată lumea” că nu avem încotro... E nebunia care m-a aruncat în cea mai neagră deznădejde și în dorința irepresibilă de a muri mai degrabă decât a trăi o astfel de „viață”.
A doua, cea diagnosticată de spitalele de psihiatrie ca psihoză, este, a fost pentru mine, un popas neașteptat, o binecuvântată odihnă în brațele protectoare ale diagnosticului însoțit de tratamentul respectiv. A fost o adevărată mângâiere față de suferința de a trăi într-o lume lipsită de sens. În ea am văzut că omul poate sparge limitele ucigătoare ale „cumințeniei” care înghite orice de frică: frica de moarte, frica de a nu fi iubit, frica de a nu fi acceptat, frica de a nu fi destul de (sau cel mai) bun, frica de a suferi... Ea ne arată că ne putem permite mult mai multe decât ne închipuiam când eram „sănătoși”, dar viața continuă să fie lipsită de sens. La ce bun să fii liber de convențiile lumii pe care o detești dacă rămâi tot în ea? Aveam, avem cu toții, nevoie de o ieșire din limitele acestei lumi și nu doar din cele ale bicisnicelor ei legi.
Așa am ajuns la cea de a treia nebunie: nebunia Crucii. Am intrat în ea cu toată foamea și setea mea de sens și iată, am fost primită în chiar brațele Celui Ce a biruit această lume și în Bucuria Lui.
Nu e ușor pentru că, pe această Cale, e nevoie să mori în fiecare clipă pornirilor sădite în fire de moștenirea acestei lumi. Dar nu e nici greu pentru că fiecare clipă poate fi și o întâlnire cu Veșnicia, cu Iubirea, cu El, Cel ce a biruit lumea. Dacă alegem, și de multe ori o facem, să cumpănim economia clipei din perspectiva noastră ca oameni ai acestei lumi, cădem iarăși în deznădejde și în capcana „mecanismelor de supraviețuire”. Dar acum avem timp, de dincolo de acest timp, ca în chiar acele clipe să ne amintim ai Cui suntem și de ce suntem ca să strigăm la El ca Sfântul Petru care se scufunda în valuri. Și așa, atenția se eliberează din cumplita închisoare a egoismului, cea cu două rânduri de gratii: un rând făcut din plăcerile după care aleargă lumea și celălalt din suferințele care însoțesc plăcerile distrugătoare.
Curaj, Copila mea iubită! Cu Domnul toate sunt cu putință. Tu să ceri mereu de la El răbdare, înțelepciune și putere și vei dobândi tot ce dorește inima ta în adâncul ei de dor de Iubire și Sens.

Cu dragoste și prețuire și binecuvântare,
Maica Siluana

sâmbătă, 1 mai 2010

Adevărul este O Persoană Care este Dumnezeu

Adevărul este O Persoană Care este Dumnezeu și a venit la noi ca să ne învețe și să ne dea putere să devenim dumnezei, să trăim ca El. Ca să trăim și să fim ca El, avem nevoie să avem în noi Viața Lui pe care ne-o dă efectiv, prin Tainele Sale în Biserică. El spune: „Fără Mine nu puteți face nimic!” Eu cred în El și în lucrarea Lui cu noi în Biserica Lui și am dovezi existențiale și ontologice că e Dumnezeu și că e cu noi dacă noi voim să fim cu El și să-L primim ca să ne dea puterea de a fi ca El.

Cum spuneam, această putere Domnul o dă în Biserică, iar cei ce o primesc și lucrează cu ea se mântuiesc, adică devin liberi de supunerea oarbă față de legile firii bolnave și ale lumii căzute în patimi și întunecimi grele. Fără împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu, cu harul Său, cu energia Sa dumnezeiască pe care ne-o oferă prin viața noastră în El, adică în Biserică, continuăm să trăim doar viața noastră omenească, fiecare cum putem: unii mai omenește, alții mai dobitocește. Unii frumos, alții abject... Dar, oricum am trăi, fără El rămânem doar făpturi trupești și sufletești, nu devenim dumnezei după har.
Aceasta e mărturia Bisericii și cine o ascultă beneficiază de darul lui Dumnezeu pe care ni-L face în Biserică. Cine nu ascultă asta din varii motive și cauze, are calea lui de a-l căuta pe Dumnezeu și de a beneficia de iubirea Lui care este fără margini și fără limite. Numai Dumnezeu cunoaște inima omului și numai El judecă. Noi nu judecăm, ci doar ne străduim să fim credincioși, fiecare după putință, darului primit de noi. Rugăciunea Bisericii îmbrățișează toată lumea pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om ca să mântuiască pe tot omul. Dar nu fără voia omului.
Te rog acum să nu confunzi un mirean cu un neortodox. Mirean sau laic (de la „mir” sau „laos” = popor, lume) înseamnă credincios din lume, spre deosebire de monah, care e un credincios care a „ieșit din lume” pentru Hristos. Avem sfinți mulți care au fost mireni și mireanul se mânuiește ca și monahul dacă trăiește Viața pe care ne-o dăruiește Hristos în Biserica Sa. Mireanul păcătos, ca și monahul păcătos, e tot ortodox, și are și el aceeași Taină a Pocăinței ca să se vindece și să se mântuiască.
Cât despre cei care nu sunt ortodocși sau creștini nu e al nostru să spunem dacă și cum se mânuiesc. Al nostru este să ne rugăm, împreună cu toată Biserica, pentru mântuirea lor. Această rugăciune are în centru Sfânta Liturghie și e mai adâncă și mai cuprinzătoare decât putem noi bănui cu logica noastră individualistă.
Te îmbrățișez și te rog să mă ierți dacă răspunsul meu nu e suficient. Rugăciunea te va învăța și te va lumina mai mult.

Bucurie sfântă și pace inimii, copil drag!
Maica Siluana

luni, 22 martie 2010

Între voia lui Dumnezeu şi voia mea!


Voia lui Dumnezeu este ca tu să fii în Rai, în Bucurie veşnică, asemenea Lui! Voia ta, în adâncul firii tale, aşa cum a făcut-o Dumnezeu, este aceeaşi. Când voia noastră este acordată perfect şi liber cu voia lui Dumnezeu, nici nu apare vreo nelinişte privind locul şi rostul nostru pe pământ şi în viaţa veşnică, pentru că atunci Duhul Sfânt e în noi şi prin El ştim toate cele ce ne sunt de folos şi spre bucuria şi fericirea pentru care am fost aduşi la existenţă.
Dar, câtă vreme tânjim după repere individuale şi avem dorinţe la care ţinem „cu orice preţ“, voia noastră nu mai este în acord cu voia firii noastre restaurate în Hristos, ci robită unei voiri pătimaşe. Poţi dori să iei examenul pentru că ai învăţat şi vrei să dobândeşti o calificare prin care vrei să-l slujeşti pe aproapele şi să dai slavă lui Dumnezeu… Sau vrei să iei examenul deşi nu prea ai învăţat şi nici nu-ţi prea place facultatea la care eşti, dar vrei să ai ceva mai uşor, mai aparte, mai grozav de lucru şi să-ţi asiguri existenţa… Conflictul e înăuntrul omului între voia chipului lui Dumnezeu din el, care doreşte asemănarea, şi voia egoului, a omului căzut, care vrea satisfacţii imediate şi cu cât mai puţin efort pe orice plan al existenţei.
Când alegem să rezolvăm acest conflict în favoarea devenirii noastre veşnice, totul devine limpede în inima şi mintea noastră şi ştim unde şi cum să aflăm răspuns la frământările şi spaimele noastre.
Dacă alegem să fim fii ai acestei lumi, vom fi mereu neliniştiţi, deprimaţi, anxioşi şi vom inventa mereu şi mereu pericole şi piedici, şi vrăjmaşi… şi, nu de puţine ori, chiar Dumnezeu va fi perceput ca vrăjmaş… Să nu fie!

Cu drag, respect şi încredere,
Maica Siluana

miercuri, 24 februarie 2010

Omul nu poate „răbda ca iubirea să fie constrângere”


 Și eu cred că omul nu poate „răbda ca iubirea să fie constrângere”. Și când am formulat prima dată acest adevăr, ca și când eu l-aș fi descoperit, am îndrăznit să-I vorbesc lui Dumnezeu, în rugăciunile mele care pe atunci erau mai degrabă rechizitorii la adresa Lui, și să-I spun că nu va obține nimic de la mine dacă mă amenință cu Poruncile Lui. Dar am și acceptat că, poate, nu înțeleg eu bine ce sunt Poruncile. Și, minune! Domnul s-a milostivit de mine și mi-a arătat că poruncile sunt repere care nu doar îți arată Calea, ci îți și dau putere să mergi pe Cale. Noi ne împotrivim pentru că, prin cădere, am ajuns să credem că noi putem face orice dorim și suntem atât de orbi încât nu ne dăm seama că nici măcar nu dorim ce voim, ci ce ni se impune de către niște forțe necunoscute nouă. 
Oare, câte dintre dorințele noastre sunt ale noastre? Când un copil dorește să fie primul într-o competiție, este asta dorința lui, cu adevărat? Ca să verificăm, să mergem la nevoia din spatele acestei dorințe pentru că nevoile aparțin ființei umane și de împlinirea lor depinde viața omului și calitatea acesteia. Dorințele sunt forme diferite prin care ne putem împlini o nevoie (am nevoie de hrană, doresc să mănânc pește prăjit...). Așadar, există în om nevoia de a fi primul? Dacă ar fi așa, un singur om ar supraviețui, primul! Or, vedem că milioane de oameni au trăit și trăiesc și se bucură de viața lor fără a fi primii în vreo direcție... Nevoia copilului este aceea de a fi iubit, recunoscut, acceptat. Și dacă părinții îi cer să fie primul, el își va dori ce îi cer ei, pentru a-și împlini nevoia și dorința lor adevărată ... Să ne întoarcem la iubire. 
După ce am înțeles că porunca nu-mi pretinde iubire, am descoperit că e un reper care îmi arăta că nu iubesc, nu știu și nu pot iubi. Ca urmare am întrebat: „de ce-mi ceri ce nu pot să dau?” și mi-a răspuns: „pentru că ai nevoie de iubire și ea nu e la tine, ci la Mine. Eu Sunt Iubirea. Și Eu vreau să mă dăruiesc ție ca să iubești și să fii iubită. Fără Mine nu poți face nimic. Așa te-am zidit, cu Mine în tine, cu Viața Mea în viața ta. Dar tu ai fugit, te-ai ascuns de Mine și vrei să ai ce nu poți avea fără Mine și din acest motiv suferi și mori...”. „Și, acum, ce să fac Doamne?” „Vino la Mine și Eu te voi odihni de toată truda rătăcirii tale și-ți voi da Duhul Meu Cel Sfânt Care te va mângâia și te va învăța toate cele de trebuință pe Cale”.
Ei, cam așa am învățat să merg la El, să mă rog și să cer mai întâi să simt iubirea Lui! Numai așa putem ajunge la iubirea de aproapele.
Până atunci, să pornim de la singura experiență a iubirii pe care o avem, iubirea de noi înșine, și să încercăm să nu facem aproapelui ce nu ne place nouă și să ne purtăm cu el așa cum ne-ar plăcea să se poarte el cu noi. Apoi, încet, încet, împlinind Poruncile ca pe niște repere aducătoare de orientare și putere, vom înainta pe Cale crescând în duh și pricepere.
Să punem mereu început bun revenind la Poruncile de bază: „Pocăiți-vă!” și „Mâncați-Mă pe Mine ca să aveți Viață în voi”! Așa vom dobândi Duhul Sfânt care ne va învăța restul pas cu pas, după măsura și vârsta fiecăruia dintre noi.

Cu rugăciune și dragoste,
Maica Siluana