Se afișează postările cu eticheta Cuvinte speciale... momente importante. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cuvinte speciale... momente importante. Afișați toate postările

luni, 4 septembrie 2017

Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși, Iași, 2017 - Cuvântul maicii Siluana Vlad

"Dragi copii, şi voi şi eu suntem în nişte praguri: voi sunteţi în pragul vieţii, iar eu sunt în pragul vieţii de dincolo! Am fost cutremurată de bucurie şi de emoţie citind şi ascultând imnul ITO! Să fie rugăciunea voastră, la care să adăugaţi şi o practică, pentru a împlini dorul sufletului. Aşadar, două lucruri avem de făcut: Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema!. (...) Să luptaţi ca să câştigaţi această libertate pe care eu am dobândit-o încă din vremea comunismului: Sfânta Împărtăşanie este viaţa mea, este viaţa noastră, Hristos din Sfânta Euharistie este viaţa noastră! Luptaţi împotriva propriilor păcate, împotriva duhului lumii, împotriva glasului celor care ne condamnă şi nu ascultaţi decât atât: «Doamne, pe Tine Te doresc!». Şi mergeţi să vă împărtăşiţi, la Liturghie! Dar nu mergeţi numai de două ori pe an, la Paşti şi la Crăciun... Asta nu înseamnă că suntem vrednici, copii, căci noi avem o singură vrednicie: toţi suntem vrednici de mila lui Dumnezeu! Nu nevrednicia îi împiedică pe oameni să se împărtăşească, ci lenea: ca să ne spovedim, să ne facem canonul, să postim... Copiii mei dragi, vă rog chemaţi numele Domnului şi să ştiţi că dacă trec la cele veşnice, vă iau pe toţi cu mine, în rugăciunile mele! Vă iubesc! Să nu vă temeţi de suferinţă, tinereţea doare! Şi eu am suferit sufleteşte enorm când eram tânără, acum în sfârşit mă odihnesc sufleteşte şi sufăr trupeşte. Ştiţi copii ce sunt ridurile? Sunt crăpăturile lutului, prin care se vede frumuseţea sufletului! Bucurie sfântă!" Maica Siluana Vlad, ITO, 2017, Iași


luni, 7 noiembrie 2016

Colocviul Internațional „Întâlnirea cu duhovnicul” - Părintelui Sofronie Saharov (1896-1993), la a V-a ediție, 13-15 noiembrie, la Iași și la Mănăstirea Neamț


Mitropolia Moldovei și Bucovinei și Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași organizează în perioada 13-15 noiembrie, la Iași și Mănăstirea Neamț, a V-a ediție a Colocviului Internațional Întâlnirea cu duhovnicul, dedicată Părintelui Sofronie Saharov (1896-1993).

Detalii AICI

sâmbătă, 14 septembrie 2013

14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci

Bucură-te, Cinstită Cruce, păzitoare a creștinilor!




„... de la Sfântul Apostol Pavel avem niște cuvinte în legătură cu dragostea. Cuvântul iubire și cuvântul dragoste au același conținut. Ori zici iubire, ori zici dragoste, zici același lucru. Când se spune cuvântul dragoste, atunci se spune ceva care ne aduce aminte de îndrăgire, adică cine zice dragoste atrage atenția asupra iubirii cu îndrăgirii. Îl iubești pe acela de care ți-e drag: Pe la poarta cui mi-i drag treabă n-am și tot îmi fac / Pe la care mi-i urât, am treabă și nu mă duc! Sunt cuvinte populare cântate, cuvinte care cuprind un adevăr. Când ți-e drag cineva vrei să-l întâlnești! Când ți-e drag cineva îl cauți! Când ți-e drag cineva îl ajuți. Când ți-e drag cineva îl porți în sufletul tău. Când ți-e drag cineva nu-l ții din afară în afară de tine, ci-l adunci în sufletul tău, îl cuprinzi în ființa ta, îi faci loc în inima ta, te bucuri să-l știi în lăuntrul sufletului tău. Când însă nu ai această stare sufletească, atunci nu se poate zice că-l iubești pe acela despre care ai zice tu că-l iubești. Îl vezi atunci când ți-l aduci în tine. Așa face Dumnezeu și așa face omul. Dumnezeu, Care-i iubire, ne cuprinde în iubirea Lui. Dumnezeu, Care-i iubire, ne cuprinde în ființa Lui. Și noi răspundem cu iubire față de Dumnezeu atunci când și noi Îl cuprindem pe Dumnezeu în ființa noastră, cât poate omul să-L cuprindă, pentru că Dumnezeu e mai presus de mărginirea omului. În orice caz, atunci când Îl iubim pe Dumnezeu, ne bucurăm de Dumnezeu, Îl căutăm pe Dumnezeu, împlinim poruncile lui Dumnezeu. Când Îl iubim pe Dumnezeu ne simțim bine în sfera lui Dumnezeu. Când Îl iubim pe Dumnezeu Îl căutăm pe Dumnezeu, vrem să trăim cu Dumnezeu, acesta este semnul că-L iubim pe Dumnezeu...”
Părintele Arhimandrit Teofil Părăian - Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

sâmbătă, 4 mai 2013

Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei - Dumnezeiasca Liturghie - trăire a tainei Învierii


resurrection icon
Având un asemenea dar de viaţă, de lumină, de bucurie în Liturghie, să rămânem aproape de biserică, de altar, de spovedanie, de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Există atâta moarte în lume pentru că nu ne apropiem de izvorul bogat în viaţă al Liturghiei.
Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
drept-credinciosului popor
al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor:
har, bucurie, iertare şi ajutor
de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
„Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că, ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, Învierea Mea veţi mărturisi.“ (1)
Iubiţi fraţi preoţi,
Drept-măritori creştini,
HRISTOS A ÎNVIAT!
Se cuvine să aducem mulţumire, înainte de toate, Domnului Hristos că ne-a învrednicit să ajungem şi anul acesta la slăvitul praznic al Învierii, la noaptea cea plină de lumină a Sfintelor Paşti. Ne bucurăm pentru aceste clipe, anticipând bucuriile pe care le vom trăi timp de câteva zile în ritm de sărbătoare pascală.
Despre rostul şi importanţa Învierii Domnului pentru viaţa noastră, marele teolog Dumitru Stăniloae spune: „Fără înviere, naşterea oamenilor n-ar avea nici o raţiune. Existenţa însăşi ar rămâne cu totul inexplicabilă. Singură învierea umple toate de sens, de lumină“ (2). Cunoscând acest adevăr, Biserica îi consacră zilele de Paşti şi cele până la Înălţare, dar şi duminicile de peste an, însă mărturiseşte, totodată, că fiecare zi este şi ar trebui să devină o zi a Învierii, întrucât Domnul Cel înviat este totdeauna cu noi. (3)
Ziua de Paşti este, aşadar, o concentrare mai vizibilă a ceea ce creştinul este chemat să trăiască în fiecare zi: „Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul adresat totdeauna de Sfântul Serafim de Sarov celui pe care îl întâlnea.
Cunoaşterea şi trăirea tainei Învierii se pot împlini în fiecare clipă a vieţii, prin mărturisirea credinţei celei drepte, prin nădejde mântuitoare, prin dragoste atotcuprinzătoare, prin rugăciune fierbinte şi smerenie adevărată şi, mai ales, prin Dumnezeiasca Liturghie, care le cuprinde pe toate.
De aceea, în acest cuvânt pastoral, ne vom opri o clipă asupra Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, ca trăire a tainei morţii şi Învierii Domnului Hristos, ca trăire a tainei morţii şi învierii noastre. Săvârşită în fiecare zi în multe mănăstiri şi, cel puţin o dată pe săptămână, în bisericile de parohie, Sfânta Liturghie oferă posibilitatea ca omul, pătrunzând în adâncul ei, să descopere adevărul Învierii şi, prin aceasta, viaţa lui să capete un sens şi să se bucure de lumină.
Iubiţi credincioşi,
Sfânta Liturghie este, pe de o parte, mărturisire sau „pomenire“ a jertfei şi Învierii lui Hristos, iar, pe de altă parte, izvor de înnoire şi viaţă veşnică pentru cei care trăiesc în duhul liturgic al mărturisirii pascale.
Cu puţin înainte de moartea Sa pe Cruce, la Cina cea de Taină, Hristos a dăruit ucenicilor şi, prin ei, şi nouă, taina „pomenirii“ morţii şi Învierii Sale, adică Euharistia, ca mijloc prin care să fim mântuiţi de moarte şi să dobândim harul Învierii. „Domnul Iisus, spune Sfântul Apostol Pavel, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea». Asemenea şi paharul după Cină, zicând: «Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea». Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.“ (4)
„Pomenirea acestor înfricoşate fapte din viaţa lui Hristos, mărturiseşte un părinte monah din zilele noastre, se face zilnic de către Biserică în taina Sfintei Euharistii. (...) Crucea Lui a şters păcatul şi moartea Lui a devenit izvorul vieţii. Prin pomenirea biruinţei lui Hristos, înălţăm stindardul biruinţei Sale în inimile noastre şi prin harul Său noi ne arătăm biruitori asupra păcatului şi, prin urmare, şi asupra morţii.“ (5)
Această „pomenire“ a morţii şi Învierii Domnului Hristos, în Liturghie, se cuvine a fi înţeleasă nu doar ca o simplă amintire a unui fapt istoric, ci mai ales „ca o vie pătrundere în tărâmul Duhului lui Hristos, în dimensiunile Sale dumnezeieşti şi pământeşti“, „Liturghia, în veşnica sa realitate, fiind Paştile Domnului“ (6).
Pătrunzând, aşadar, tot mai adânc în duhul „pomenirii“ morţii şi Învierii lui Hristos, devenim, prin Euharistie, încă din lumea aceasta, părtaşi ai vieţii celei veşnice: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată. (…) Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. (...) Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (7).
Pregustată încă de aici, bucuria împărtăşirii de Hristos-Dumnezeu va deveni deplină în lumina celei de-a doua veniri a Sa la sfârşitul veacurilor: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase!, exclamă cântarea Bisericii, O, Înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale“ (8).
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,
Mare este taina Învierii lui Hristos trăită în Dumnezeiasca Liturghie! Bucuria Învierii devine în Sfânta Liturghie bucuria tuturor oamenilor care, în stare de prezenţă şi conştientizare a evenimentului la care iau parte, devin uniţi şi între ei prin împărtăşirea din acelaşi Hristos: „Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh“, glăsuieşte rugăciunea Bisericii (9). Împărtăşindu-se împreună de Hristos Cel jertfit şi înviat pentru ei, oamenii cresc în unire şi dragoste între ei şi primesc „putere să se iubească şi ei până la jertfă“ (10). Sfânta Liturghie devine, aşadar, locul central şi timpul esenţial de îmbrăţişare, în rugăciune şi dragoste, a întregii lumi, cu durerile şi bucuriile ei. Prin această taină, spune Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, „Domnul ne atrage spre a îmbrăţişa în duh întreaga lume, unde în fiecare clipă milioane de oameni sau sunt zdrobiţi de loviturile asprei sorţi, sau zac la porţile morţii şi cu suspinurile lor cheamă asupră-le ajutorul de Sus. În măsura propriei noastre experienţe a tot felul de suferinţe, ne putem afunda în marea nemărginită a suferinţelor oamenilor şi, prin rugăciune, a împărtăşi groazele lor, ba uneori şi bucuriile. (...) În această rugăciune cunoaştem pe Hristos pogorându-Se în iad, din nemăsurata Sa dragoste - biruitoarea morţii“ (11).
Prin participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în duh de rugăciune curată pentru toţi - inclusiv pentru vrăjmaşi şi, în mod special, pentru deznădăjduiţii acestei lumi -, în smerenie şi veghe duhovnicească, inima şi mintea omului devin „rai“, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, „munţii şi stâncile „împietririi sufleteşti, ai necunoaşterii şi ai mândriei sunt sfărâmaţi, în om „trezindu-se dorul de libertate“ (12).
Acestea, precum şi multe altele, sunt darurile prin care Liturghia lucrează tainic, dar real, asupra omului, cuprinzându-l bucurii nebănuite, dătătoare de sens şi lumină. Este acea „dumnezeiască veselie „ce izvorăşte din „rodul cel nou al viţei“ prin Liturghie, „în ziua cea vestită a Învierii“, cum spune cântarea Bisericii în noaptea de Paşti (13).
Iubiţi fii şi fiice ai Bisericii lui Hristos,
În această noapte plină de lumină a Sfintelor Paşti, bucuria Învierii cuprinde sufletele noastre. Este bine să se cunoască adevărul, experimentat de mulţi, că această bucurie poate fi păstrată şi dincolo de perioada Paştilor, prin mijlocirea Dumnezeieştii Liturghii. „De fiecare dată, după Liturghie“, ar trebui să avem „simţământul Paştilor de-biruinţă-purtătoare şi de-lumină-purtătoare.“ (14)
A fi tot timpul în ambianţa de lumină a Învierii înseamnă a trăi în tărâmul sfânt al Liturghiei, cel puţin o dată pe săptămână. În răstimpul dintre două Liturghii, creştinul este chemat să prelungească bucuria primită la Liturghia la care a participat şi să aştepte aceeaşi bucurie de la Liturghia la care va participa, împărtăşindu-se cu Preacuratele Taine. Astfel, omul îşi clădeşte întreaga viaţă pentru ca aceasta să devină o neîncetată săvârşire a Sfintei Liturghii înaintea Preasfintei Treimi. Viaţa lui devine, în pofida suferinţelor şi încercărilor de tot felul, o neîncetată bucurie pascală, printr-o neîncetată Liturghie. Astfel, primesc viaţă cuvintele rostite la sfârşitul Sfintei Liturghii, după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc“ (15); „Am avut pomenirea morţii Tale, văzut-am chipul Învierii Tale, umplutu-ne-am de viaţa Ta cea nesfârşită, îndulcitu-ne-am de hrana Ta cea neîmpuţinată“ (16).
Având un asemenea dar de viaţă, de lumină, de bucurie în Liturghie, să rămânem aproape de biserică, de altar, de spovedanie, de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Există atâta moarte în lume pentru că nu ne apropiem de izvorul bogat în viaţă al Liturghiei. Există atâta tristeţe în lume pentru că nu ne lăsăm sufletele să se hrănească din bucuria pascală a Liturghiei. Domină atâta însingurare peste viaţa oamenilor, chiar şi între creştini, pentru că Liturghia nu mai este trăită în adâncimile şi cuprinderile sale duhovniceşti, transformându-se, adesea, în simplu ritual, în rutină distrugătoare de viaţă, în „serviciu religios“ ca oricare altul.
De aceea, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască darul înţelegerii duhului dătător de viaţă şi înviere al Sfintei Liturghii. Să ne lăsăm sufletele cuprinse de bucuria Învierii lui Hristos şi să prelungim această bucurie prin trăirea ei la Liturghia săvârşită în biserica mănăstirii sau parohiei din care facem parte. Să încercăm a trăi, nu numai în biserică, ci şi acasă sau la locul de muncă, în ritm de Liturghie, în frică şi dragoste de Dumnezeu, în ataşament faţă de valorile familiei şi ale neamului.
Dumnezeu să vă aibă pe toţi în lumina Învierii Sale, să vă fie alături în clipe de cumpănă, să vă cuprindă pe toţi în harul, binecuvântarea, iertarea şi iubirea Sa!
HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT HRISTOS!
Dorindu-vă tuturor o sărbătoare a Învierii cu bucurie, vă îmbrăţişez cu dragoste de frate şi părinte.
Al vostru către Dumnezeu rugător,
† TEOFAN
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

luni, 29 octombrie 2012

De dragul Părintelui Teofil...

teofil_paraian

De dragul Părintelui Teofil şi a cuiva drag tare...,  împărtăşesc cu voi această postare pe care am aflat-o AICI. Astăzi, 29 octombrie se împlinesc trei ani de când Părintele Teofil s-a mutat la Domnul!

„Privirea Părintelui Teofil”

„Când te întâlneai cu Părintele Teofil erau deodată și Paștile și Crăciunul! Iar asta nu se poate uita niciodată!

Aţi avut în viaţă întâlniri cu părinţi deosebiţi. Întâlniri hotărâtoare, zguduitoare?

Da. Cea mai importantă a fost întâlnirea mea cu Părintele Teofil Părăian de la Sâmbăta de Sus. Dar până la întâlnirea cu el au fost şi nişte eşecuri. Îmi pare rău să spun lucrul acesta, dar aceasta este realitatea. Am aterizat în braţele Părintelui Teofil, tocmai când un părinte a refuzat să mă mai spovedească, nu pentru că făceam ceva, ci, pentru că, spunea el, nu eram compatibili. Aşa am ajuns după aceea la Părintele Teofil cu care m-am împrietenit din prima clipă şi cu care am putut comunica, deşi eu merg foarte mult pe latura aceasta vizuală, iar părintele era nevăzător! Cu cel care-ţi este duhovnic, trebuie să fii în primul rând prieten, prieten foarte bun, iar Părintele Teofil, se ştie, excela prin asta: avea inimă de prieten, inimă de mamă, inimă de frate. Eu simţeam tot timpul nevoia să-i arăt ce făceam cu lucrul mâinilor şi n-aveam cum, dar îi descriam ceea ce văd. Şi părintele vibra când îi descriam o imagine, o fotografie. Era foarte deschis şi întotdeauna era interesat. Paternitatea aceasta spirituală mergea mai departe. Pe el îl interesa pur şi simplu cât ai făcut, cum ai făcut, ce ai de gând să faci. Am făcut călătorii de studii împreună! El mi-a spus: „Trebuie să vezi o anumită biserică! Vii cu mine şi mergem să vedem o anumită biserică!”

„Să vedem”?

Exact, exact! Şi am mers şi am văzut. Deşi era nevăzător privea prin ochii mei. Părintele avea un set de clişee în legătură cu pictura anumitor artişti, iar eu aveam o cu totul altă opinie, dar niciodată în prezenţa lui n-am simţit că-s încorsetat. Totdeauna spuneam răspicat. Şi atuncea el zicea: „Bine, mergem împreună şi vedem.” Şi mergeam împreună să vedem o pictură dintr-o anumită biserică, iar părintele era foarte receptiv, şi înţelegea că nu-i bună sau că are puncte slabe şi filtra mesajul şi ulterior vedeam că are altă atitudine. Era un schimb de experienţă minunat!

E o relaţie desprinsă parcă dintr-un film: un duhovnic nevăzător care-şi îndrumă ucenicul-pictor.

Da! Pentru mine a fost foarte important lucrul acesta. Primul duhovnic pe care l-am avut – şi zic că a fost un eşec relaţia, pentru că m-a respins şi nu înţeleg până în ziua de astăzi de ce – a fost un om aplecat spre arte vizuale, un om cu o gândire subtilă şi cu un gust foarte rafinat! De la el am învăţat foarte multe şi mi-am zis: „Ăsta mi se potriveşte şi ăsta trebuie să fie povăţuitorul meu!”, dar n-a fost aşa. Şi a venit apoi Părintele Teofil şi toate lucrurile pe care le-am făcut împreună cu sfinția sa au rămas. Am iniţiat nişte proiecte vizuale cu el şi toate aceste lucruri au rămas şi acum se bucură şi alţi oameni de ele.

Prin ce credeţi că suplinea acest handicap al lipsei vederii?

Aţi citit dialogul Micului Prinţ cu vulpea? Când aceasta îi spune Micului Prinţ că lucrurile cu adevărat importante nu se văd cu ochii, se văd cu inima? Asta e foarte important. Prea mult ne oprim la ambalaj, la interfaţă, şi e foarte important să ai un om care are o privire de pe un munte înalt şi face nişte conexiuni şi vede nişte adâncimi; te ajută foarte mult. Te ajută pe tine, ca artist care tot timpul te opreşti la suprafaţă, la textură, la superficial.

Părintele Teofil era iubitor de muzică, de literatură, de gândire frumoasă. Am fost odată undeva împreună şi la 4 dimineaţa am văzut că nu doarme. M-am dus în chilie la dânsul şi l-am întrebat: „Ce faceţi?” Citea Goethe! La 4 dimineaţa! Cum să nu te ajute un astfel de om? Cum zicea părintele, trebuia să fii butuc ca să nu simţi ceva… Pe mine m-a ajutat foarte mult şi am făcut o echipă foarte bună. N-am simţit niciodată că părintele nu vede, dimpotrivă!

Ce credeţi că rămâne după Părintele Teofil?

Ar trebui să rămână faptul că Părintele Teofil Părăian nu era un călugăr „tras la xerox”, că avea creativitate, că avea un fel aparte de a fi, că avea curajul să aibă altă opinie decât un sfânt, de exemplu! Cine mai îndrăzneşte astăzi să spună că un sfânt, într-o anumită carte, nu are dreptate? Ei bine, Părintele Teofil avea puterea aceasta, darul acesta şi credea în pocăinţa făcută cu bucurie într-un context în care foarte mulţi apasă pe pedala aceasta „toată lumea ajunge în iad”. Părintele era special, avea originalitate, dar în duhul Bisericii. Avea discernământ, şi asta rămâne. Foarte, foarte rar mai vezi oameni care au discernământ. E ceva extrem de rar. Şi asta rămâne. Nu faptul că părintele a fost un nevăzător, căci ştia nu ştiu câte pe de rost. Că mintoşi dintr-ăştia sunt destui! Ci discernământul şi bucuria molipsitoare și imensa delicatețe. Pur şi simplu, era incandescent! Veneai de la sfinția sa transfigurat, de oriunde îl întâlneai! Când te întâlneai cu Părintele Teofil erau deodată și Paștile și Crăciunul! Iar asta nu se poate uita niciodată!

Revista „Lumea Monahilor” (nr. 64, octombrie 2012, pp. 44-53)

familiale-iulie-2012-330-web

[pictură realizată de Angela Hanc] şi preluată de AICI

luni, 28 mai 2012

Maica Siluana,"o reţetă" de bucurie!

rocks
…trecuse deja o jumătate de oră de când "am uitat să mă bucur de florile şi pietricelele din vasul din faţa mea". Privindu-le acum cu recunoştinţă faţă de Cel care S-a pitit în ele ca să-mi spună cât de mult mă iubeşte, mi-a venit gândul să dau prietenilor noştri "o reţetă" de bucurie:
"Mergeţi într-un loc în care se află pietriş (cu pietricele întregi, nu sparte de concasor). Respiraţi calm şi conştientizând că sunteţi vii şi că viaţa e un dar de care se cuvine să ne bucurăm. Spuneţi Tatăl nostru şi începeţi să priviţi pietricelele. Alegeţi dintre ele pe acelea care "vă strigă", care vă atrag, care vă plac. Nu vă grăbiţi. Ele nu se supără dacă nu le alegeţi. Ele au fiecare rostul lor în această minune care este universul. Cele pe care le-aţi ales au acum rostul de a vă mângâia palmele şi privirile şi de a vă povesti despre dragostea lui Dumnezeu pentru voi. Luaţi-le acasă, spălaţi-le, puneţi-le într-un vas de sticlă şi puneţi apă peste ele. Şi uitaţi-vă la ele!" (Maica Siluana)
DSC04802



duminică, 26 februarie 2012

Vremea Postului să o începem cu bucurie!


marți, 13 decembrie 2011

Valeriu Gafencu - Despre conştiinţa păcatului


vg tanar

Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conştiinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său. Eu sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naşte din nou în Hristos şi rămânem în păcatul mândriei. Mândria l-a făcut pe om să se vrea Dumnezeu, împotriva evidentei sale nedesăvârşiri şi mai cu seamă împotriva faptului că noi, oamenii, suntem cu toţii muritori. Un Dumnezeu nedesăvârşit şi supus morţii e un fals Dumnezeu. Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii.
Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Luaţi seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă - şi aşa să-L urmăm!
Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste.

miercuri, 1 iunie 2011

Copiii...







marți, 1 martie 2011

1 Martie 2011

breslo-633859-product 2321627459_080dbd10ea
dsc00854 snowdropsbig
snowdrops_eranthis_snowx1200 model 1 fundita
snow-drops-spring snowdrops
breslo-633859-product ws_Quiet_Snowdrops_1920x1440
420372040_e476fac8d5 snowdrop



Să aveți o primăvară frumoasă cu multă pace și bucurie de la Domnul!

marți, 1 februarie 2011

31 ianuarie 2011 - ÎPS Bartolomeu Anania s-a mutat la Domnul!

"Mă interesează o singură imagine: aceea pe care urmează să o am în Cer, în Împărăția Lui Dumnezeu, și pe care nu vreau deloc să o ucid!" (ÎPS Bartolomeu Anania)






Veșnică pomenire!


miercuri, 26 ianuarie 2011

ÎPS TEOFAN: MESAJ DE ÎNCURAJARE LA ÎNCEPUTUL LUI 2011 , PENTRU “O ROMÂNIE CARE PARE CĂ SE SCUFUNDĂ”

1gs-9qx-c02-s
Au trecut, cu mila lui Dumnezeu, două săptămâni din noul an.După schimbarea ritmului vieţii timp de câteva săptămâni pentru unii sau doar de câteva zile pentru alţii, s-a reintrat din plin în obişnuitul situaţiei.
Ne-am reîntors la muncă poate ceva mai odihniţi, poate întrucâtva motivaţi mai puternic pentru a îndeplini ceea ce avem de făcut.
Da, ne-am întors la ceea ce avem de făcut. Ce avem însă de făcut în sensul esenţial al cuvântului?
Să depăşim criza, spun unii. Să ne păstrăm locul de muncă, răspund alţii. Bugetarii speră la salarii ceva mai mari, cel puţin la nivelul celor din iunie trecut. Profesorii analizează noua Lege a educaţiei, sperând în ceva mai bun unii dintre ei, alţii contestându-o ca pe o cedare în faţa aliaţilor de guvernare. Iarna grea de până acum câteva zile a bucurat pe unii, i-a îngrijorat pe mulţi cu gândul la factura pe care o au de plătit la electricitate sau gaz. Politicienii se zbat pentru admiterea în spaţiul Schengen, fac şi desfac alianţe, se pregătesc pentru noi confruntări electorale. În Consiliile Judeţene şi Primării se împart bugetele supravieţuirii. Apar meserii noi, de tipul “prezicătorilor”, pentru a mai obţine ceva bani la buget sau, mai bine zis, de a dovedi, cu ştiinţă sau nu, nivelul la care a ajuns pravoslavnicul neam românesc.
În puţine cuvinte, în această zonă se îndreaptă preocuparea majorităţii românilor la anul 2011 de la Naşterea lui Hristos. Numai că, la o primă vedere, Hristos e greu de găsit în ambianţa descrisă.
În pofida acestei prime analize concluzionată în constatarea că Hristos nu-Şi găseşte locul, El este pretutindeni pentru cei ce au simţire duhovnicească să-L sesizeze. Pustnicul din mănăstire sau sfântul preot dintr-o parohie necunoscută, bătrânul îngenuncheat la rugăciune sau mama cu pruncul în braţe, dascălul, care, în pofida unui salariu imposibil, se prezintă la catedră, întreprinzătorul care depăşeşte obstacole de netrecut şi menţine locurile de muncă, basarabenii care se trezesc în număr tot mai mare din somnul siberian sunt cei prin care Hristos Se arată şi oferă nădejde de salvare într-o Românie care pare că se scufundă.
Da, există o Românie adâncă, reală, adevărată, concretizată în “cei 7.000 de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal“ (III Regi 19, 18) din vremurile grele de acum. Chiar dacă în jurul nostru aflăm sărăcie, corupţie, avorturi şi divorţuri, disperare şi sinucideri, există totuşi o Românie creştină, singura reală şi care constituie plămada întregii frământături.
La început de an 2011 constatăm că în noi şi în jurul nostru se află atâta “oştire” care ne împresoară şi ne doreşte răul. Ne plângem, cădem în deznădejde şi strigăm, precum altădată slujitorul lui Elisei proorocul: “Vai, stăpânul meu! Ce să facem?”. Ne este de trebuinţă curajul, voinţa, credinţa de a auzi glasul proorocului: “Nu te teme, pentru că cei ce sunt cu noi sunt mai numeroşi decât cei ce sunt cu ei”. Şi slujitorul “a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei” (IV Regi 6, 15-17).
Da! Răul este mare; urâţenia este multă; necredinţa, erezia şi superstiţia se răspândesc; confuzia câştigă spaţii noi de manifestare; păcatele contra firii, desfrânarea, avortul şi divorţurile macină familia, iar exemplele pot continua arătând cât de mulţi sunt duşmanii unei Românii creştine.
Cu toate acestea, “cei ce sunt cu noi sunt mai numeroşi decât cei ce sunt cu ei”. Maica Domnului, îngerii şi sfinţii, Sfintele Liturghii şi cele 7.000 de suflete care n-au îngenuncheat înaintea lui Baal constituie focul dimprejurul României care arde toată necurăţia.
“Sus să avem inimile!”
“Să mulţumim Domnului!”
17 ian. 2011
† Teofan,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

miercuri, 1 decembrie 2010

Centrul de Formare și Consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Iași – în imagini

IMG_8083 IMG_8101
IMG_8019IMG_8102 IMG_8011IMG_8108
IMG_20101030_161435 IMG_20101105_163501

Așa arăta Centrul nostru până nu demult!

DSC_0002

Vă mulțumim tuturor celor care ați contribuit la realizarea proiectului de reconstrucție a cădirii în care ne desfășurăm azi activitățile de formare și consiliere!

marți, 30 noiembrie 2010

La mulți ani tuturor românilor!



Fiecare munte știe aici să cânte,
Imnul "Deșteptați-vă români"...

sâmbătă, 10 iulie 2010

Arhimandritul Sofronie - Despre viață, moarte și vecinicie (fragment)

Arhimandritul Sofronie

„Iubesc a cugeta la înțelesurile suferințelor, iubesc a cugeta la vecinicie. Pare-mi-se că viața noastră pământească, vremelnică, trebuie neapărat să ne fie suferință. Vremea este chipul ființării schimbătoare. În fiece schimbare se află un element al suferinței. Noi, cei ce aparținem în același timp - mai bine zis în paralel - de două lumi, de cea de sus și cea de jos, sântem oarecum împărțiți de-a lungul întregii noastre vieți pământești. Tânjim către viața vecinică, având înaintea noastră chipul ființării dumnezeiești, neschimbată în desăvârșirea sa, iar în același timp ne afundăm în grija celor pământești, nefiind în putere a defăima nici cerințele acestei vieți. „Aștept învierea morților”. Numai ea, cea așteptată vecinică viață este adevărata viață.
Vecinicia ne cade să ne-o închipuim nu ca pe o prelungire a vremii la nesfârșit, ci ca pe un singur act fără de întindere a plinătății ființării. Vecinicia cuprinde toată întinderea vremii, ci ea însăși întindere nu are.
Noi așteptăm împărtășirea vieții vecinice. Însă, în înțelesul lucrurilor, devenind vecinic, omul se face nu numai nemuritor, ci și fără început. Sfințitul Ierarh Palama gândea astfel, întemeindu-se pe Sfinții Părinți.
De unde este limpede că vecinicia este un alt chip al ființării, și unul din conceptele elaborate de noi în hotarele realității empirice - conceptele începutului și sfârșitului, ale lui înainte și după - nu i se pot aplica. Viața vecinică este viața duhovnicească. Vecinicia este lumea gândului și trăirii sufletești curate în unirea lor nedespărțită. Însă  faptul gândului și trăirii sufletești curate trebuie înțeles nu numai în sensul psihologic, ca trăire subiectivă a omului, ci și în înțelesul ființial, ca obiectiv fiind adică Mintea și Dragostea Dumnezeirii, adică a lui Hristos. Dragostea în Înțelepciune și Înțelepciunea în Dragoste. Iar dacă cele spuse corespund adevărului, atunci cu adevărat vecinic este Singur Dumnezeu, iar noi doar în măsura în care petrecem în Dumnezeu și Dumnezeu în noi petrece.
Când însă „Dumnezeu va fi toate întru toți”, atunci și noi ne vom arăta ca stăpânind vecinicia, iar de acum nu în parte, ci în deplinătate. Către această „margine a doririlor” năzuiește sufletul. De-abia atunci va fii cu putință bucuria cea de nimic întunecată. Iar acum să prăznuim Paștile, nu cele de Sus, ci doar cele de jos, doar chipul celor vecinice, noi totuși nu atingem desăvârșita odihnă a bucuriei. Și totuși și aceste Paști înrâurează asupra sufletului într-un chip uimitor.
Știu un om în Paris, care din Sâmbăta Mare până în a treia zi de Paști, timp de trei zile a fost în starea unei vedenii pe care, în chipurile ființării noastre pământești, el n-a găsit cu putință a o expima decât în cuvintele că a văzut dimineața neînseratei zile. Dimineața - pentru că lumina era neobișnuit de gingașă, de subțire, de „lină”, ca și albastră. Iar neînserata zi - vecinicia.
Îmi amintesc așijderea acum trei ani, în timpul primei noastre întâlniri, simțind adierea veciniciei, amândoi ne-am ținut o vreme răsuflarea (...)”  

(Fragment transcris din capitolul 22:  Despre viață, moarte și vecinicie, pag. 255 - 258, din Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu)

sâmbătă, 3 iulie 2010

duminică, 4 aprilie 2010

Ziua Învierii!

Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând,
Și celor din morminte
Viață dăruindu-le!


Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: 
Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

sâmbătă, 3 aprilie 2010

Maica Siluana: Despre Sărbătoarea Sfântă a Învierii!


Despre Paști, emisiunea "Povestea mea", Tele M, 17 aprilie 2009
(prima parte)

Despre Paști, emisiunea "Povestea mea", Tele M,17 aprilie 2009
(partea a doua)

ÎPS Mitropolit Teofan – Scrisoare pastorală la sărbătoarea Învierii Domnului, Iași, anul mântuirii 2010




† TEOFAN,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei 
Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
Eu pe toate le socotesc că sunt pagubă faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus (…), pentru Care m-am lipsit de toate (…) ca pe Hristos să dobândesc (…), ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui, ca doar să pot ajunge la învierea cea din morţi. (Filipeni 3, 8-11)
Iubiţi credincioşi,
HRISTOS A ÎNVIAT!
Cu lumânarea de Paşti în mână şi cu lumina Învierii în suflet, mă adresez vouă, celor adunaţi în faţa sfintelor biserici, cu salutarea pascală: HRISTOS A ÎNVIAT! Răspunsul dat acestei mărturisiri nu întârzie să apară: ADEVARAT A ÎNVIAT! Este glasul care răsună din pieptul a milioane de oameni, creştini ai Bisericii lui Hristos de pretutindeni.
De aproape două milenii nu există o altă bună vestire mai adânc rostită decât HRISTOS A ÎNVIAT! Nu există, de asemenea, un răspuns mai convingător decât ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
De ce, oare, creştinul este chemat să cunoască, să trăiască şi să mărturisească cu atâta intensitate adevărul Învierii lui Hristos? De ce sunt atâtea persoane în faţa sfintelor biserici în această noapte de Paşti? De ce, oare, atâta lumină, atâta bucurie, atâta pace?
Răspunsul, iubiţi credincioşi, este dat de dorul omului după Dumnezeu, de setea omului după lumină, de foamea omului după viaţa veşnică. Într-adevăr, dorul de Dumnezeu, setea de înviere, foamea de eternitate sunt stări lăuntrice pe care, în mod real, numai Învierea lui Hristos le poate împlini.
Dreptslăvitori creştini,
Vă adresez chemare stăruitoare ca în aceste zile de Paşti, mai ales în această noapte de Înviere, să privim în noi înşine pentru a recunoaşte starea inimii şi a minţii, starea sufletului în care ne aflăm. O privire onestă şi curajoasă a lăuntrului nostru ne duce la constatarea că în noi există doruri multe neîmplinite, o sete adâncă neastâmpărată, o foame imensă care nu-şi primeşte pâinea cea spre fiinţă1.
De-a lungul timpului, frământările oamenilor au fost legate în special de lipsurile materiale, de lipsa libertăţii, de lipsa accesului la educaţie şi sănătate. În vremurile noastre, neliniştea omului cuprinde mai degrabă drame lăuntrice cu impact puternic asupra vieţii.
Semnul distinctiv al generaţiei secolului al XXI-lea este alcătuit dintr-un tablou în care de multe ori domină neliniştea sufletului, disperarea tot mai des întâlnită, orgoliile tot mai mari, dorinţa de a domina pe celălalt. Se constată o extindere a pustiului lăuntric, a golului sufletesc, a abisului înstrăinării omului de om şi de Dumnezeu.
Omul de azi este supus unei presiuni uriaşe din partea mândriei luciferice, prin care puterile întunericului şi duhurile răutăţii pun stăpânire pe spaţii tot mai extinse ale fiinţei lui. Căderea lui Adam cuprinde tot mai multe suflete în tragedia propriei căderi. Aceasta se manifestă prin deznădejde şi mulţimea chinurilor care o însoţesc, prin tristeţea nesfârşită a singurătăţii, prin uscăciunea sufletului datorată pierderii sensului adevărat al vieţii. Neputinţa de a se ruga, incapacitatea de a se cunoaşte aşa cum este în realitate, adică aşa cum este cunoscut de Dumnezeu, vădita lipsă de preocupare pentru mântuire, absenţa oricărui reper de normalitate întregesc deruta omului zilelor noastre.
Scade nădejdea în adâncul inimii (…) şi nu ştii de unde vine chinul2, constată înţeleptul Solomon, cel care în faţa tragediei vieţii exclamă: Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune3.