joi, 31 decembrie 2009

La mulți ani cu Bucurie!

Maica Siluana în dialog cu Ramona Bădescu: Despre Anul Nou!


Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31)


miercuri, 30 decembrie 2009

Din ciclul poeziilor găsite... (X)


Copilul din pădure

Ieri m-am întâlnit cu un copil,
într-o pădure.
Stătea "așa" în mijlocul ei și se uita fermecat
la ramuri, la frunze...
Copacii erau pentru el taine de neînțeles,
mistere în care voia să intre.
Nu-i era frică!
Era, pe semne, un copil curajos
căci stătea chiar în desimea pădurii
singur....
Și era întuneric... din cauza desimii
și lumina nu ajungea pâna la el.
Dar el se bucura de ramuri, de frunze
și din când în când mai privea un gândăcel...

L-am luat de mână încât să nu-l sperii,
dar mi-a zâmbit nevinovat!
Mi-a întins mâna și m-a lăsat
să-l port pe drumuri neștiute nici de mine...

Mi-a scos din buzunarul hainei
diverse.... o jumătate de lună, un pinten de munte, un izvor de ocean
o vioare, o carte, o hartă,
Avea de toate, chiar și o acadea...

Nu am avut ce să îi dau în schimb,
nu aștepta nimic...
I-am dat doar mâna mea!

Nu mai știu exact pe ce cărări am umblat,
Doar că ne-am trezit într-un loc minunat...
scăldat în lumină și soare,
mirosind usor a apa... cu sare!

Acolo erau alți mulți copii minunați!
Acolo l-am lăsat acum, în acel loc minunat
si el mi-a lăsat în mână
o raza de soare, o umbră de brad și o steluță de mare...
Să le port cu mine între anotimpuri
pana o să ne întâlnim iar!

O! Cu adevărat un copil minunat...


luni, 28 decembrie 2009

Conferințele duhovnicești ale Maicii Siluana Vlad în anul 2009








„Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte!”, Dorohoi, 26 martie 2009
„Ce înseamnă să fii ortodox astăzi?”, Alba Iulia, 12 mai 2009

„Taina pocăinței în Biserica Ortodoxă”, Hârlau, 15 februarie 2009

duminică, 27 decembrie 2009

Din ciclul poeziilor găsite... (IX)

„Nu am în plan să urc Everestul cel înalt și înfrigurat și greu de urcat... am văzut suficiente înălțimi, ca să-mi dau seama că cea mai frumoasă escaladare este cea din interiorul nostru, că-i acolo o deschidere în sus, a infinitului de Bucurie și că sunt acolo niște fire de nisip atât de lucitoare și de frumoase... (...) Și nu o să mor în această excursie! (...) la noi nu se mai moare! Fiindcă s-a murit suficient cred!”
unA

sâmbătă, 26 decembrie 2009

Sfântul Ștefan, cel dintâi martir pentru Hristos



După zece zile de la înălţare, făgăduinţa făcută de Domnul Iisus s-a împlinit prin Pogorârea Sfântului Duh care a întărit pe apostoli cu puteri şi daruri supranaturale pentru misiunea lor în lume. Deci, în ziua Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh ia fiinţă Biserica creştină din punct de vedere istoric. Efectul Pogorârii Sfântului Duh a fost imediat şi revelator. Grăind în limbile mulţimii de iudei şi de prozeliţi adunaţi la Ierusalim pentru praznic, apostolii au convertit din prima zi “ca la trei mii de suflete”.

Prima comunitate era astfel formată. Se trăia o viaţă nouă, “stăruind în învăţătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor II, 42).Cuvântul cald şi puternic al apostolilor care mărturiseau învierea lui Hristos a făcut ca numărul creştinilor să crească în curând ca la cinci mii de bărbaţi (Fapte IV, 4). Având sentimentul de adâncă pietate şi dragoste frăţească, credincioşii de la Ierusalim realizează benevol şi parţial “comunitatea bunurilor”; cei care aveau case sau ţarini le vindeau şi aduceau preţul “la picioarele apostolilor”, pentru ajutorarea tuturor, dându-se fiecăruia după „trebuinţă”. Levitul Iosif din Cipru, numit de apostoli Varnava (Fiul mângâierii) este citat cu cinste pentru o asemenea faptă (Faptele apostolilor IV, 36-37), în timp ce soţii Anania şi Safira au primit pedeapsa imediată murind pe loc deoarece “minţiseră Duhului Sfânt”. Au minţit prin oprirea pentru ei a unor bani proveniţi din vânzarea unei ţarini, spunând apostolilor că au adus tot. Aceasta este de fapt prima măsură disciplinară în Biserică luată de Dumnezeu Însuşi (Faptele apostolilor I, 11) . A doua măsură a fost aceea de a propune de către apostoli alegerea din cadrul comunităţii a şapte bărbaţi ”plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune” care să slujească atât în cadrul slujbelor religioase cât şi să supravegheze buna orânduială la mesele comune. Ei predicau cuvântul Evangheliei, botezau şi ajutau la desfăşurarea cultului aparţinând organelor de conducere ale Bisericii din Ierusalim. Însuşi cuvântul ”diacon” înseamnă slujitor. Latura practică a slujirii lor a rămas caracteristică diaconatului şi s-a întins în epoca următoare la toate nevoile asistenţei în comunitate. Rolul lor în Biserica primară depăşea cu mult rolul pe care îl iau diaconii în zilele noastre.

La propunerea Sfinţilor Apostoli în fruntea celor şapte diaconi a fost ales Sfântul Ştefan arhidiacon, adică primul dintre diaconi. ”Ştefan” în greceşte înseamnă cunună. Vom vedea în continuare cum Sfântul Ştefan devine cea dintâi floare neveştejită în cununa de slavă eternă care străluceşte pe crucea izbăvitoare de pe Golgota. Aflăm din Sfânta Tradiţie şi-l vedem şi în tradiţia iconografică: era tânăr, frumos la chip, dar mai ales avea o deosebită frumuseţe sufletească. Fiind de neam iudeu se presupune că a învăţat ca şi Sfântul Apostol Pavel la şcoala rabinică a marelui învăţat din vremea aceea, Gamaliel. Era un gânditor adânc şi vorbitor îndemânatic, bun psiholog, cu un sentiment religios excepţional de cald şi de puternic, însufleţit, sensibil, bun la suflet şi delicat cum rar întâlneşti la o personalitate oricât de puternică şi de complexă ar fi. Ceea ce rostea prin cuvânt, îndeplinea prin faptă. El l-a cunoscut bine pe Mântuitorul Hristos şi e de bună seamă adevărat că şcoala cea mai înaltă a făcut-o la picioarele lui Iisus Hristos şi a continuat la şcoala apostolilor. Dar ceea ce îl caracteriza cu adevărat cel mai mult era că avea o credinţă şi o râvnă atât de mari pentru lucrarea Domnului Hristos, încât Dumnezeu l-a învrednicit să săvârşească minuni şi semne mari în popor. Zelul lui în predicarea Evangheliei i-l insufla nu numai Duhul Sfânt, dar şi faptul că a fost martor al Învierii Domnului, al Înălţării Sale la cer şi al Pogorârii Duhului Sfânt. Ca şi apostolii, el Îl predica pe Mesia Cel prezis de prooroci, pe Hristos Cel înviat din morţi. De aceea fariseii şi conducătorii poporului evreu nu-l priveau cu ochi buni şi ”le părea rău că învăţa poporul şi vestea întru Iisus învierea morţilor”.(Faptele Apostolilor IV, 1-2).

La scurt timp după aşezarea lui în slujba aceasta, unii din sinagoga zisă a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, au început cu Ştefan o ceartă de vorbe. Ea a pornit de la faptul că unii ziceau despre Mântuitorul că este profet, alţii că este un înşelător, iar alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Apărând credinţa cea adevărată cu privire la Mîntuitorul Hristos Care s-a născut din pururea Fecioara Maria, s-a răstignit pentru păcatele întregii omeniri şi s-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui ceresc, aceşti iudei s-au hotărât să-l piardă. A fost acuzat fals de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu şi dus în faţa sinedriului –înaltul tribunal iudeu de judecată - spre a fi judecat. Iată că, la numai o jumătate de an după sacrilegiul săvârşit faţă de Domnul nostru Iisus Hristos, procedura se repetă întocmai cu Sfântul Ştefan. S-au găsit desigur şi de data aceasta martori mincinoşi care să mintă că l-au auzit vorbind blasfemiator la adresa lui Moise, a templului lui Solomon şi a lui Dumnezeu. La toate acuzaţiile aduse iată-l din nou pe Caiafa întrebând: Adevărate sunt acestea care se spun împotriva ta Ştefane, ce ai de spus? În clipa aceea toţi şi-au îndreptat privirile spre victimă şi Sfântul Evanghelist Luca –martor al evenimentului- inspirat de Duhul Sfânt, ne spune că: ”cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger”.

Sfântul Ştefan rosteşte o cuvântare lungă în care face o privire asupra poporului evreu, extrăgând din profeţi adevărul că Iisus este Mesia cel prezis de ei şi iudeii sunt vinovaţi de uciderea lui. În cuvântarea sa înlătură şi anulează toate acuzaţiile nedrepte aduse împotriva lui, arătând valoarea Legii şi a profeţiilor pe care le-a desăvârşit Stăpânul său Hristos. Dar iată că ajunge la punctul culminant al cuvântării sale. Cuvintele sale sunt flăcări vii ce înfierează cu focul adevărului lor inimile fariseilor iudei. ”Voi pururea staţi împotrivă Duhului Sfânt, cum au fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!” (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Atunci cei de faţă, scrâşnind din dinţi, urlând, sfâşiindu-şi hainele de pe ei – întocmai ca şi la condamnarea Mântuitorului – au strigat cât au putut: Să piară de pietre, aşa cum se cade hulitorilor… Să piară!…Să piară!…Dar iată o mare minune: Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi a zis: ”Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Ei au început să răcnească, şi-au astupat urechile şi toţi într-un gând s-au năpustit asupra lui. L-au târât afară din cetate, şi au început a-l bate cu pietre. Iar martorii şi-au dezbrăcat hainele ca să poată lovi mai cu putere şi le-au pus la picioarele unui tânăr, numit Saul. Era obiceiul ca martorii să pună mâna pe capul vinovatului şi să spună: sângele acestuia să cadă asupra lor, pentru că el blasfemia numele lui Dumnezeu şi ei aruncau cele mai mari pietre.

Iată divina dramă de pe Golgota, repetată cu Sfântul Ştefan într-o impresionantă asemănare. Privilegiu unic pentru cel care primeşte sfânta mucenicie. El stă în fruntea nenumăratelor oştiri de martiri câţi au fost şi încă câţi vor mai fi până la sfârşitul veacurilor. El stă smerit în capătul şirului nesfârşit de martiri, mărturisitori ai dumnezeirii Domnului Hristos. Prima picătură de sânge căzută din trupul Sfântului Ştefan a însemnat sămânţa credinţei în Domnul Hristos.

Alături de credinţă, inima mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste ”mai mare decât moartea” pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai marilor templului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după pilda vieţii Domnului ( Luca XXIII, 34 ) – care s-a aprins din dragostea jertfei de pe Golgota – a făcut să rodească în fiinţa sa fructul iertării duşmanilor, în clipa când îşi dădea duhul.

În faţa sinedriului îşi manifestă credinţa prin rugăciune căci, sub loviturile de pietre care veneau cu furie din toate părţile, el se ruga şi zicea: ”Doamne Iisuse primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor VII, 59-60).

Aşa se sfârşise şi Mântuitorul lumii care, înainte de a-şi da viaţa pentru mântuirea lumii, chemând pe Tatăl Său din ceruri, îi încredinţează sufletul Său zicând: ”Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu”, iar când Îl batjocoreau şi-L chinuiau călăii, se ruga la Tatăl Său să le ierte păcatul pe care-l săvârşeau aceştia: ”Părinte Sfinte,iartă-le lor păcatul acesta că nu ştiu ce fac”.

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ştefan, căci pe locul unde a fost ucis el se afla un tânăr care se numea Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care păzea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan, cel care va deveni din cel mai mare prigonitor al creştinilor, Apostolul Neamurilor. În drumul spre Damasc unde se ducea să prigonească creştinii de acolo, Mântuitorul Hristos se arată lui Saul întrebându-l pentru ce Îl prigoneşte şi atunci are loc momentul transformării inimii lui Saul în ”vas curat şi cinstit” devenind marele apostol al omenirii, Sfîntul Apostol Pavel. Iată că Mântuitorul a făcut din el stâlpul creştinătăţii şi propovăduitorul neînfricat al lui Hristos Cel înviat din morţi. Ştim că el însuşi şi-a săvârşit mucenicia la Roma. Iată taina cea mare, iată cum îşi apără Domnul Hristos Biserica şi pe credincioşii Săi. Unul era răpus de loviturile pietrelor, iar altul se ridică să predice cuvântul Evangheliei cu riscul vieţii sale.

Sfânta Tradiţie ne spune că în timp ce mulţimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan, mai departe pe o ridicătură de pământ, stăteau şi priveau dându-i putere de a suferi cu demnitate martiriul, însăşi Maica Domnului însoţită de Sfântul Ioan ucenicul cel iubit al Domnului. Aceste cuvinte grăieşte Sfânta Tradiţie: ”O, cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se afla într-acea crudă ucidere cu pietre –căci privea la patimile lui din înălţimile cereşti, prea dulcele Iisus – iar din dealurile pământeşti, prea dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic”.

La biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan pe colina de la capătul Văii Iosafat, vin şi se roagă numeroşi creştini din toate părţile lumii. În apropierea bisericii se află una din cele şapte porţi ale cetăţii şi care poartă numele Sfântului Ştefan indicând astfel poarta prin care a fost scos din cetate şi ucis cu pietre.

Credincioşii bisericii noastre au un cult deosebit pentru Sfântul Ştefan. Numeroase biserici au ca hram pe Sfântul Ştefan, iar creştinii, atât bărbaţi cât şi femei, poartă cu mare cinste numele Sfântului păstrând cu mare evlavie icoana cu chipul său.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să asculte smeritele noastre rugăciuni, iar pe Sfântul Ştefan cu aceste cuvinte: ” Scapă pe cei ce te cinstesc de toate nevoile, celor ce serbează cinstită pomenirea ta, ca cel ce stai înaintea scaunului lui Hristos, ca să ne învrednicească curăţirii de păcate şi împărăţiei cerurilor”.




joi, 24 decembrie 2009

Scrisoarea pastorală a Î. P. S. Teofan la Sărbătoarea Naşterii Domnului - Iași, anul mântuirii 2009

NAŞTEREA DOMNULUI, NĂDEJDEA LUMII
Scrisoare pastorală la Sărbătoarea Naşterii Domnului
Iaşi, anul mântuirii 2009

† TEOFAN
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI
MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI


Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt (Rom. 15, 13)

Iubit popor al lui Dumnezeu din Moldova,

Suntem spre sfârşitul anului 2009. A fost un an greu pentru toţi, iar pentru unii dintre semenii noştri chiar foarte greu. Mulţi dintre confraţi şi-au pierdut locurile de muncă, alţii au rămas îndatoraţi la bănci, pierzându-şi casele şi alte bunuri. Drama plecărilor la muncă în străinătate a continuat să facă victime în numeroase familii. Despărţirile dintre soţi s-au înmulţit spre disperarea copiilor. O anumită stare de nelinişte s-a strecurat în sufletele multora.

Aceasta a fost, în general, atmosfera care a dominat viaţa noastră şi a celor din jur în anul care tocmai se încheie. Apropierea sărbătorilor legate de Naşterea Domnului, Anul Nou şi Bobotează aduce, parcă, o anumită relaxare. Cel puţin la suprafaţa lucrurilor o anumită stare de optimism se face simţită. Ce se întâmplă în adâncul sufletului, singur Dumnezeu cunoaşte.

Din pricina contextului dificil care defineşte viaţa omului de un anumit timp încoace se observă la mulţi o anumită predispoziţie spre deznădejde. Tristeţea, resemnarea, plictiseala îşi fac loc tot mai mult în sufletele multora.

În această ambianţă încărcată de tensiune apar la uşă preotul cu icoana sau un grup de colindători. Are vreun rost venirea lor în casa mea, mă întreb? Ce poate să-mi spună preotul? Pot, oare, colindătorii să-mi ofere ceea ce-mi lipseşte, să-mi răspundă la atâtea nelinişti pe care le simt?

Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei (1), rosteşte preotul în casa creştinului. Iar colindătorii explică:

La Betleem Maria
În sărac locaş
Lâng-acel oraş
A născut pe Mesia.

Pe Fiul Cel din vecie
Ce L-a trimis Tatăl mie,
Să se nască şi să crească
Să ne mântuiască (2).

Din imnul Naşterii rostit de preot şi din mesajul colindătorilor, omul află că acum 2009 ani Dumnezeu a coborât pe pământ, a locuit printre oameni, le-a cunoscut durerea şi a luat asupra Sa povara păcatelor lor. Oameni obişnuiţi, precum păstorii, şi înţelepţi de seamă, precum magii, au trăit atunci un eveniment excepţional: a avut loc întâlnirea lor cu Dumnezeu. În viaţa lor a rămas lumina adevăratei cunoaşteri, singura mântuitoare: Hristos Dumnezeu. Precum mulţi dintre cei de azi, păstorii şi magii, înainte de a-L întâlni pe Hristos, aveau căutările, încercările, durerile şi nemulţumirile lor. Păstorii trăiau greu. Pământul arid din jurul Betleemului întreţinea cu dificultate turma de oi, care, la rândul ei, constituia izvor de hrană pentru familiile lor numeroase. Grija pentru hrana pruncilor, impozitele cerute de ocupantul roman, luptele interne din sânul propriului popor, libertinajul moral al societăţii vremii făceau nesigură, tristă şi grea viaţa oamenilor obişnuiţi ai acelor timpuri.

Magii de la Răsărit erau oameni bogaţi, dar neliniştiţi în sufletul lor. Un imens gol se instalase înlăuntrul lor. Căutau cu disperare adevărul şi nu-l găseau. Precum Solomon de altădată ajunseseră la convingerea că totul este deşertăciune (3). Viaţa le era, credem, o mucedă, cumplită lâncezeală, deschisă spre o veşnicie netedă şi goală (4).

Iubiţi credincioşi,

Observăm că viaţa păstorilor din Betleem şi a înţelepţilor magi din Răsărit se aseamănă uimitor de mult cu viaţa românilor de azi. Omul sărac se frământă pentru pâinea copiilor pe care n-o are sau nu o are la nivelul aşteptărilor sale din ce în ce mai mari. Cel bogat se simte tot mai ameninţat de criză, de nemulţumirea celor din jur, iar mulţi dintre cei cu multă carte trăiesc tot mai adânc drama singurătăţii, a golului lăuntric, a nedescoperirii sensului vieţii.

Glasul îngerilor a vestit păstorilor la Betleem că S-a născut Mântuitor Hristos Domnul (5) şi, prin aceasta, viaţa lor s-a schimbat. Nu mai considerau sărăcia şi poziţia lor umilă în societate ca un blestem, ca o neşansă a vieţii lor. Steaua a arătat înţelepţilor magi drumul către Betleem. Întâlnirea cu Hristos la Betleem aduce bogaţilor magi lumina cunoaşterii Adevărului. Simt că Hristos este Adevărul, că Adevărul îi face liberi (6). Spre casa lor se întorc pe altă cale (7). Veniseră pe drumul zbuciumului lăuntric, al îndoielilor de tot felul, al frământării trăită intens la fiecare pas. Se întorc la casa lor pe drumul bucuriei ce o dăruieşte aflarea Adevărului, pe drumul certitudinii că Hristos este Lumina lumii (8), Calea, Adevărul şi Viaţa (9).

Păstorii de altădată au ascultat glasul îngerilor: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire (10)! Magii au urmat direcţia indicată de stea şi au înţeles rostul existenţei lor. Are, oare, românul de azi, fie el om obişnuit sau responsabil în viaţa eco-nomică ori politică a ţării, sau intelectual de clasă, tăria, curajul, smerenia să asculte glasul Scripturii, al Sfinţilor Părinţi, să urmeze drumul arătat de Biserică?

În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea (11). Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (12), zice Hristos. Să nu fim robii unor speranţe deşarte spune Sfântul Ioan Gură de Aur, căci speranţa noastră (Hristos) este sigură şi nemişcată (13). Toată făptura..., zice cântarea Bisericii, laudă pe Cuvântul (Hristos), Cel ce S-a smerit şi-L slăveşte cu frică; stricată fiind, dar tot nădăjduieşte (14).

De multe ori omul nu se deschide spre Dumnezeu şi spre Biserica Lui, din cauza preamultelor sale păcate şi a ceea ce se întâmplă în jurul său.
Împovărat de păcate, omul se crede nevrednic de iertarea lui Dumnezeu şi cade în cea mai cumplită boală: deznădejdea. Sfinţii Părinţi mărturisesc în modul cel mai categoric că nimic nu este mai dăunător ca deznădejdea. A greşi este lucru omenesc, a deznădăjdui e lucru drăcesc (15), spune Sfântul Nil Sinaitul, iar Sfântul Efrem Sirul îndeamnă: Cu succesele să nu te lauzi şi nici în vremea greşelilor să nu te deznădăjduieşti (16). Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui este cuvântul Sfântului Siluan Athonitul, adresat omului contemporan. Aceasta pentru că niciun păcat, oricât de greu ar fi, nu poate copleşi iertarea şi iubirea lui Dumnezeu.

Nici ceea ce se întâmplă în jur nu trebuie să-l descurajeze pe om. În pofida aparenţelor, sunt atâtea lucruri minunate în jur, atâtea momente trăite în mod adevărat în apropiere de noi. Este necesar puţin efort, puţin curaj, puţină onestitate pentru a sesiza frumuseţea din sufletul multor oameni, frumuseţe trăită ca rugăciune, verticalitate, putere de jertfă. Aceste persoane, chiar dacă nu sunt prea multe la număr, constituie România cea reală, Biserica cea adevărată pe care nimic nu le poate distruge.

Dreptslăvitori creştini,

De sărbătoarea Naşterii Domnului, Biserica adresează cuvânt de binecuvântare, mesaj de îmbărbătare, îndemn de nădejde către toţi fiii şi fiicele ei, către întreaga lume. Biserica îndeamnă lumea să se apropie de marea taină a venirii lui Dumnezeu printre oameni, a coborârii Lui la oameni, în oameni şi pentru oameni. Suflete şi inimă, spune cân¬tarea Bisericii, gătiţi-vă cu bucurie şi cu toată frica. Acum vine Împăratul Cel fără de început (17). Sufletul omului, mintea şi inima lui sunt chemate să înţeleagă taina Betleemului, să se deschidă spre Hristos, Cel ce ne-a născut din nou, spre nădejde vie (18). Nu orice fel de nădejde, precum cea pe care o oferă un pământean altui pământean, ci nădejdea cea vie este cea pe care Dumnezeu o dăruieşte: Eu, Eu sunt Cel ce dă nădejde!, zice Domnul (19).

Rămânând întemeiaţi în credinţă, întăriţi şi neclintiţi de la nădejdea Evangheliei (20), creştinii sunt chemaţi să trăiască în duhul Scripturii şi să-L mărturisească pe Hristos, Cel născut la Betleem, mort şi înviat pentru mântuirea lumii.

Mărturisirea lui Hristos implică o viaţă personală de rugăciune, post şi spirit de jertfă. A fi mărturisitor al lui Hristos înseamnă viaţă curată de familie, implicare responsabilă în societate şi onestitate în relaţia cu celălalt.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este moment potrivit pentru o conştientizare mai vie a demnităţii de creştin, a identităţii de român, a calităţii de om. Acestea toate se arată atât în mărturisirea credinţei celei adevărate, cât şi într-o atitudine corespunzătoare faţă de ceea ce se întâmplă în jur.
Rog pe Dumnezeu, Cel născut după trup în Peştera Betleemului, să aibă pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă în binecuvântarea, iubirea şi iertarea Sa cea milostivă. Să aveţi cu toţii parte de clipe frumoase, clipe adânci, clipe adevărate în răstimpul dintre sărbătorile Naşterii şi Botezului Domnului, clipe care, apoi, să se prelungească în tot anul care vine. Zilele anului 2010 de la Naşterea lui Hristos să fie împodobite cu mai multă curăţenie sufletească, mai mulţi prunci născuţi în familii, mai multă înţelegere între români, mai multă pace în lume.

Cu inimă de părinte duhovnicesc şi frate întru Hristos, îmbrăţişez cu dragoste sfântă pe fiecare, rostind cuvânt de colindător:

Hristos Se naşte, slăviţi-L!
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!...
Sărbători sfinte şi pline de bucurie!

† TEOFAN
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Note bibliografice

1 Troparul Naşterii Domnului.
2 Colind „O, ce veste minunată…”.
3 Ecclesiastul 1, 14.
4 Zorica Laţcu Teodosia, Poezii, ediţia a doua, cuvânt înainte de Arhim. Teofil Părăian, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 95.
5 Luca 2, 11.
6 Ioan 8, 32.
7 Matei 2, 12.
8 Ioan 8, 12.
9 Ioan 14, 6.
10 Luca 2, 14.
11 Ioan 16, 33.
12 Matei 11, 28.
13 Omilii la Epistola către Romani, traducere de PS Teodosie Athanasiu, revizuită şi îngrijită de Cezar Păvălaşcu şi Cristian Untea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 154.
14 Mineiul pe Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 444.
15 Ignatie Monahul, Viaţa în duh filocalic. Antologie filocalică, Editată de Mănăstirea Pissiota, Bucureşti, 1999, p. 19.
16 Ibidem.
17 Mineiul pe Decembrie, p. 361.
18 I Petru 1, 3.
19 Isaia 51, 12.
20 Coloseni 1, 23.

La Vifleem, colo-n jos...





miercuri, 23 decembrie 2009

Ce vedere minunată...



marți, 22 decembrie 2009

Astăzi s-o născut Hristos...




duminică, 20 decembrie 2009

Copilule cu ochi senini



Părintele Rafail Noica - Despre gingășia iubirii. Iertarea ca și vocație.


„... iubirea este de o subțirime, de o gingășie, de o duioșie a unei dări de sine pe care noi nu o închipuim, că suntem încă grosolani în biologia noastră și bădărani în neduhovnicia noastră. Dar în sensul acesta vreau să zic că dragostea este o trăire de o deosebită subțirime, a cărei încălcare este o deosebită durere. Iată însă că cel rănit, cel care iubește și se rănește nu este cel care moare: Cel care iubește se rănește nu atâta că este lepădat, dar se rănește văzând că cel iubit al lui, pentru păcatul ce îl face împotriva lui, va muri.”


„În acest context al iubirii, iubire rănită de încălcare, dacă cineva moare încălcând dragostea, ce se întâmplă cu el? Cel care iubește nu rabdă ca omul sa moară. Ce înseamnă toate cele pe care le întreprinde Dumnezeu în întruparea Lui? Ce altceva, decât iertarea?
Dragostea iartă celui păcătos. Și acuma vă spun că iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integrantă a iubirii. Dacă de câteva ori m-am dus la duhovnicul meu când am făcut vreo boroboață și am cerut iertare, mi-a spus: “Părinte Rafail, ești iertat înainte să ceri; dar dacă ești așa, noi cum putem să trăim cu tine?”.
Iertarea este dată înainte să o cerem. “Dumnezeu este dragoste”, zice Apostolul. Putem să zicem: Dumnezeu este iertare“. Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o însușim, noi trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări, și atuncea vom vedea cum iertarea face parte integrantă din Iubire. Așa trebuie să devenim și noi.

În sensul acesta iertarea se poate înțelege ca vocație a omului, adică să învățăm să devenim precum este Dumnezeul nostru, să învățăm să împărtășim aproapelui nostru ceea ce și noi dorim să primim de la Dumnezeu, ba și de la aproapele. Sau, cum ne spunea starețul într-o cuvântare în Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertării: “Noi, ca oameni, nu putem să nu păcătuim unul împotriva celuilalt, dar datoria noastră este să ne iertăm unii pe alții și să ne reluăm, să continuăm, călătoria pocăinței și a mântuirii’. ”

Sf. Siluan despre Sf. Ioan din Kronştadt

„Pe părintele Ioan l-am văzut în Kronştadt. Slujea Sfânta Liturghie. Am fost izbit de puterea rugăciunii lui şi până astăzi, deşi s-au scurs aproape patruzeci de ani de atunci, n-am mai văzut pe nimeni slujind ca el. Norodul îl iubea şi toţi stăteau cu frica lui Dumnezeu. Şi nu e de mirare: Duhul Sfânt atrage la Sine inima oamenilor. Vedem din Evanghelii câte mulţimi veneau după Domnul. Cuvântul Domnului îi atrăgea pe oameni, pentru că era rostit prin Duhul Sfânt şi de aceea el era dulce şi plăcut sufletului.

Când Luca şi Cleopa mergeau spre Emaus şi pe drum s-a apropiat de ei Domnul şi le-a vorbit, inimile lor erau aprinse de iubire pentru Dumnezeu [Le 24,32].

Şi părintele Ioan avea în el din belşug pe Duhul Sfânt Care aprindea sufletul lui să iubească pe Dumnezeu, şi acelaşi Duh lucra prin el asupra oamenilor. Am văzut cât norod năvălea după el, ca la un foc, pentru a-i primi binecuvântarea, iar după ce o primeau, se bucurau pentru că Duhul Sfânt este plăcut şi dă sufletului pace şi desfătare.

Unii gândesc rău despre părintele Ioan şi prin aceasta întristează pe Duhul Sfânt Care via întru el şi viază întru el şi după moarte. Ei spun că era bogat şi se îmbrăca bine. Dar ei nu ştiu că bogăţia nu dăunează celui întru care viază Duhul Sfânt, pentru că sufletul acesta e cu totul în Dumnezeu şi este preschimbat de Dumnezeu şi uită de bogăţie şi haine. Fericiţi oamenii care îl iubesc pe părintele Ioan, pentru că el se va ruga pentru noi. Iubirea lui pentru Dumnezeu este fierbinte; el însuşi era cu totul într-o iubire aprinsă.

O, mare părinte Ioane, tu eşti rugătorul nostru! Mulţumesc lui Dumnezeu că te-am văzut şi-ţi mulţumesc şi ţie, bunule şi sfântule păstor, căci prin rugăciunile tale am lă sat lumea şi am sosit la Sfântul Munte al Athosului, unde am văzut mare milă de la Dumnezeu. Şi acum scriu cu bucurie, că Domnul mi-a dat să înţeleg viaţa şi nevoinţa acestui bun păstor.

E o mare nevoinţa [asceză] să trăieşti cu o femeie tânără şi să nu te atingi de ea. Pot aceasta numai cei ce poartă în ei în chip simţit pe Duhul Sfânt. El este dulce şi biruie iubirea unei soţii drăguţe. Mulţi sfinţi se temeau de apropierea femeilor, dar părintele Ioan, deşi era înconjurat de femei, avea pe Duhul Sfânt, a Cărui dulceaţă covâr şeşte iubirea trupească.

Mai adaug şi aceasta: era atât de smerit, că nu pierdea harul Duhului Sfânt, şi de aceea îl iubea atât de mult norodul, iar el ducea minţile oamenilor spre Dumnezeu.

Vezi în el puterea Duhului Sfânt? Când citeşti cartea sa Viaţa mea în Hristos, sufletul simte în cuvintele lui puterea harului lui Dumnezeu. Tu zici: „Eu însă o citesc şi o găsesc fără gust”. Dar te întreb: „Oare aceasta nu este pentru că eşti mândru?” Iar harul nu se atinge de inima omu lui mândru.

Părinte Ioane, acum viezi în cer şi vezi pe Domnul, pe Care sufletul tău îl iubea încă de pe pământ. Te rugăm: Roagă-te pentru noi, ca şi noi să iubim pe Domnul şi să aducem roade de pocăinţă care bucură pe Domnul.

Bunule şi sfântule păstor, ca un vultur ce zboară în înălţimi te-ai ridicat deasupra marii Rusii şi din această înălţime la care te-a suit Duhul Sfânt Care viază întru tine, ai văzut nevoile norodului tău. Prin puterea Duhului Sfânt ai atras norodul spre Dumnezeu, iar oamenii, auzind din gura ta cuvântul lui Dumnezeu, suspinau şi aduceau pocăinţă fierbinte.

O, mare şi bunule păstor, deşi cu trupul ai murit, dar cu duhul eşti împreună cu noi şi, stând înaintea lui Dumnezeu, ne vezi în Duhul Sfânt din Cer.

Iar noi cu smerenie te cinstim pe tine!”

Sf. Siluan – „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”

Sursa de unde a fost preluat textul: AICI


sâmbătă, 19 decembrie 2009

Colinde bizantine


Ansamblul Bizantin al Seminarului Sfântul Gheorghe din Roman, 11 Decembrie 2008


Concert de Crăciun - Nectarie Protopsaltul, 2001 (I)


Concert de Crăciun - Nectarie Protopsaltul, 2001 (II)


Concert de Crăciun - Nectarie Protopsaltul, 2001 (III)


Concert de Crăciun - Nectarie Protopsaltul, 2001 (IV)


Concert de Crăciun - Nectarie Protopsaltul, 2001 (V)


Concert de Crăciun - Nectarie Protopsaltul, 2001 (VI)


Slavă să aibă nesfârșită - Colind bizantin psaltic - Psalții Patriarhiei Ortodoxe Române