luni, 28 septembrie 2009

"Am văzut Lumina cea adevărată... "

E multă vreme de când ma preocupă adânc Taina Spovedaniei şi apoi cea a Împărtăşirii cu Sângele şi Trupul Domnului. Cred cu toată fiinţa în puterea şi ajutorul lor de vindecare a sufletului, de regăsire a reperelor şi a drumului celui îngust, dar drept. Tocmai din acest motiv, responsabilitatea pe care o am este enormă, la fel şi teama de a nu fi vrednică de ele. Ce ar trebui să fac pentru a trăi aceste Taine autentic şi plenar, departe de orice urmă de formalism?

Tocmai aceasta e demnitatea omului, responsabilitatea, adică răspunsul pe care Il dă lui Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul lui. Aşadar, când ne apropiem de Sfintele Taine, este firesc să ne simţim responsabili, pentru că atunci răspundem chemării Lui! Da, e nevoie să devenim tot mai conştienţi de această chemare şi de răspunsul pe care Îl datorăm Domnului.

Cât despre ce şi cât simţim când răspundem, e nevoie de multă răbdare pentru că simţirea noastră de suprafaţă nu este încă înduhovnicită. Să avem răbdare şi să facem cele cuvenite şi cerute de Sfânta Biserică, mama noastră întru viaţa veşnică, şi, încet, încet, vom creşte până la măsura la care suntem chemaţi. Să nu te temi că o vreme, poate multă vreme, e nevoie să ne încredem în ce ne spune Domnul, în ce ne învaţă Sfinţii care Îl au pe Domnul Duhul Sfânt în ei, mai degrabă decât în ceea ce simţim şi gândim noi. Să nu ne temem atunci când vrăjmaşul ne strecoară gândul că suntem "formali", că nu avem trăire, că suntem în pericol să "ne obişnuim " cu Sfânta Împărtăşanie, dar tace chitic atunci când oamenii se străduiesc să se obişnuiască cu numele lui cel întunecat şi cu înjurăturile de Cele Sfinte! Să nu ne temem de acestea, ci de păcat şi, mai ales, de păcatul ascuns, nemărturisit. Pentru a deveni mai conştienţi, Sfânta Biserică ne-a pus la dispoziţie Rugăciuni cutremurătoare care ne pregătesc şi porunci dătătoare de viaţă care ne dau îndrăzneală în Faţa Domnului. Cât despre vrednicie, nu putem fi vrednici niciodată, dar Domnul ne învredniceşte atunci când ne rugăm pentru asta şi când Îi împlinim, după putere, fără să deznădăjduim din cauza căderilor, poruncile cele dătătoare de viaţă. Mai ales porunca iertării tuturor celor care ne-au greşit! Şi, pe măsură ce creştem şi ascultăm, vom auzi tot mai bine, vom vedea tot mai limpede şi vom mărturisi tot mai convingător că "Am văzut Lumina cea adevărată" !

Maica Siluana

duminică, 27 septembrie 2009

Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale


Cartea se poate descărca de AICI

sâmbătă, 26 septembrie 2009

ÎPS Teofan: Cuvânt la Înălțarea Sfintei Cruci

„ Crucea este modul de viață autentic la care este chemat să meargă creștinul, modul de viață trăit de creștinul adevărat care dorește să se urce de la pământ la Cer... Autenticitatea vieții noastre trece prin purtarea crucii, prin asumarea suferinței, prin iubirea îndreptată chiar și spre cei care ne urăsc și ne blesteamă pe noi. Și dacă vom cere lui Dumnezeu să ne dea această înțelegere și vom încerca în viața noastră să împlinim câtuși de cât această purtare a crucii, imense bucurii vor apare în viața noastră iar la sfârșitul vieții pământești , Hristos Mântuitorul cel rastignit și înviat, va rosti purtătorilor de cruce în această viață: Veniți binecuvântații Tatălui meu de moșteniți Împărăția Cerurilor, cea zidită vouă încă de la întemeierea lumii! Amin”



vineri, 25 septembrie 2009

Convorbiri cu Alexander Soljenițîn

Jurnalul lui Steinhardt începe prin a enunţa cele trei soluţii necesare pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar (lagăr, temniţă ori orice altă formă de încarcerare), soluţii „strict lumeşti“, accesibile oricui, avînd un caracter practic: cea „a lui Soljeniţîn – moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată“, „a lui Alexandru Zinoviev – nepăsarea şi obrăznicia“ şi „a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski – vitejia însoţită de o veselie turbată“, toate trei subînţelegînd o formă de viaţă mai rea sau echivalentă cu moartea, implicînd în orice moment riscul morţii fizice.Cea dintîi soluţie, care îi aparţine lui Soljeniţîn şi pe care Alexandru Isaievici o aminteşte în Primul cerc, revenind asupra sa în volumul I al Arhipelagului Gulag, propune o ieşire categorică din lume, prin intermediul căreia individul care se declară mort se privează de orice speranţă.



Ieşind din lume, printr-un „Nu“ hotărît pentru care este însă în stare să-şi dea viaţa, el dobîndeşte acea libertate pe care Soljeniţîn o ridică pe bună dreptate în slăvi, în ciuda trupului prizonier, a zăbrelelor şi a terorii: libertatea individului fără frică de moarte. Blestemul oamenilor, ne spune Dostoievski, e frica. Fără frică, ei nu mai pot trăda şi nu mai pot fi trădaţi; nu mai sînt vii, sînt doar nişte fantome... (fragment din articolul De la Soljeniţîn la Steinhardt: Gulagul între suferinţă mărturisită şi credinţă)


Din ciclul poeziilor găsite... (VIII)


Arvo Part - Litany


Am găsit o poezie, adevărul spun
era ascunsă în cotloanele sufletului meu,
neatinse și neumblate.

Se așternuse ca un colb fin și își trăia lâncezeala
nederanjată, netulburată de nimic.
Doar din când în când anumite urme, mai mici sau mai mari
dar ne-importante,
își marcau amprenta pe colțurile sufletului meu
ocupate de poezie.

Dar... a venit o adiere odată, pe neașteptate
a ridicat întâi un firicel, apoi două...
Și tot așa până ce adierea, nesemnificativă, la început
a reușit să stârnească furtuna...

Întâi a fost valul de împotrivire al poeziei mele,
care devenise o poezie cam comodă, pare-mi-se de acum,
apoi, când și-a văzut amenințată serios indestructibila-i superioitate din colțul sufletului meu,
poezia a început să danseze în furtună...

Astăzi... am o poezie
tot în colțurile sufletului meu,
care acum sunt însă luminate
de adierile care fac ca firele ei
să strălucească
ca picaturile de ploaie de după furtună!

...Un P

miercuri, 23 septembrie 2009

24 septembrie, Praznicul Sfântului Siluan Athonitul


Propovăduitor al iubirii lui Hristos, lumii întregi ai fost dat, de trei ori fericite, între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios, căci pe Cel smerit și blând ai văzut și inima Aceluia o ai cunoscut. Pentru aceasta, prin graiurile tale toți luminându-ne, proslăvim Duhul, Carele pe tine-au proslăvit.


Paraclisul Sfântului Siluan Athonitul



Maica noastră Siluana și dragile noastre surori,
vă mulțumim pentru că ne sunteți și mai ales pentru cât ne sunteți! Fie ca rugăciunile Sfântului Siluan să vă bucure sufletele și să vă dea putere de a ne ține de mână pe cât mai mulți și cât mai mult timp de acum înainte, în această minunată împreună-înaintare pe calea vindecării sufletelor noastre ! Domnul să ne miluiască și să ne păzească!

La mulți, mulți ani să ne fiți!



Sfinte Preacuvioase Părinte Siluan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!



marți, 22 septembrie 2009

Maica Siluana, Conferința „Ce înseamnă să fii ortodox astăzi?” Alba Iulia, 12 mai 2009



Monahia Siluana Vlad - Conferința „Ce înseamnă să fii ortodox astăzi?” Alba Iulia, 12 mai 2009, partea 1 din 2


Monahia Siluana Vlad - Conferința: „ Ce înseamnă să fii ortodox astăzi?”, Alba Iulia, 12 mai 2009, partea 2 din 2

Echinocțiu de toamnă - Din ciclul poeziilor găsite... (VII)


Nicu Alifantis : Emoție de toamnă (versuri Nichita Stănescu)



Picăturile foarte mici si foarte dese mă pișcă pe față.
E atât de plăcut!
Simți?

Culorile toamnei sunt atât de frumoase...
Unde le mai găsești?
Le vezi, nu?

Gustul gutuii mă strânge ușor de dinți
E buuun, aromat...
Ai mâncat?

Mirosul de măr copt mi-a pătruns în pori,
Prin vaporii din ceainicul clocotind,
întrevăd începutul de iarnă...

Biserica sculptată în cărămidă se înalță le cer
iar crucea-l străpunge!
I-a smuls aerului un volum important
de vapor impozant...

Ah... m-am împiedicat de o piatră
frumos colorată.
Colorată în toamna auriu-ruginie!

Și piatra, te uită mai bine,
are pictată-o icoană-ntr-u sine
Da, Domnul e Bun si Maicuța și Sfinții!

Mi-au dat un răgaz să respir bucuria...

Un P


luni, 21 septembrie 2009

Despre suferință...



„ ... numai pe cruce este mântuirea noastră... nu trebuie să cerem ca niște milogi, continuu, fără să dăm ceva... O suferință nu și-a atins scopul, dacă este dată ca o terapie, dacă tu nu ai ieșit cu un folos din ea... Prin suferință, omul reușește să stea de vorbă cu sine mai precis decât în orice altă situație, să se cunoască pe sine, să se compare... te cunoști pe tine ca să te poți birui pe tine, care înseamnă o uriașă biruință... Omul este singura verigă posibilă, dintre Dumnezeu și Creație... Hristos ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam, ne-a dat putința să ne ridicăm până la Dumnezeu prin har... ”

duminică, 20 septembrie 2009

Pelerinaj în Grecia organizat de Mitropolia Olteniei (octombrie 2003)



vineri, 18 septembrie 2009

Psalmul 142

1. Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta.
2. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta.
3. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri.
4. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu.
5. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit.
6. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat.
7. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt.
8. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu.
9. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne.
10. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii.
11. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu.
12. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.
Amin!

joi, 17 septembrie 2009

O vorbă bună...

Cred că acesta e iadul, când nu mai e nimeni în jurul tău sau nu mai simți prezența nimănui lângă tine, când tot ce te bucură nu-ți mai aduce nici o bucurie. Dar totul în viață e ca și pe mare: azi e soare, mâine e furtună dar, cu voia lui Dumnezeu, va veni si vremea bună. Poate acum, când nu mai simțim nici un ajutor, Domnul e mai aprope de noi decât ne închipuim.

Domnul să-i aibă în pază pe toți cei singuri!

M Siluana


„Hristos e pe cruce, gol; pe cap, o cunună de spini; piroane, străpungându-I gleznele şi încheieturile mâinilor, Îl ţintuiesc pe lemn; trupul e plin de sânge şi vânătăi, secretează numai sudoare şi geamătul surd al cărnii robite. A fost pălmuit, scuipat, îmbrâncit, lovit, batjocorit, a urcat calvarul şi nu o singură dată a căzut sub povara uneltei de chin. Acum aşteaptă agonia şi moartea ruşinoasă, înceată, atroce, sub dublul semn al batjocurii şi al blestemului. Îl înconjoară, pe maidanul împuţit de pe dâmbul din periferia oraşului, numai oameni ostili şi un anume număr de curioşi indiferenţi, obişnuiţii amatori de execuţii capitale şi de cruzimi publice. La dreapta şi la stânga Lui alte două cruci, fiecare cu prada ei, doi tâlhari, doi ucigaşi – doi infractori de drept comun, ca să fie obida şi mai usturătoare. E ora amiezii, soarele dogoreşte, setea – esenţă a modului acestuia de nimicire – a început să se manifeste şi totul nu-i decât o netrebnicie, înfrângere, deznădejde, durere, istovire.
Ca şi cum n-ar fi de ajuns, iată că trec scribii, cărturarii, fariseii, saducheii, irodienii, bătrâni, toată şleahta câştigătorilor; şi toţi îşi clatină înţelepţeşte căpăţânile cărunte; compătimitor şi ironic Îl sfidează, Îl iau în râs, Îl poftesc să coboare de pe cruce şi să-i convingă; ei, pasă-mi-te, doar atâta aşteaptă: să vadă şi să creadă.
Ba tâlharul din stânga Îl apostrofează şi el, Îl provoacă, Îl ia peste picior, Îl insultă. Cel din dreapta însă, nu; cel din dreapta, deşi răstignit şi în chinuri şi-n cumplită aşteptare şi el, găseşte răgazul şi puterea de a-l certa pe cel urâcios şi mai află şi altruismul şi mărinimia şi nobleţea de a rosti cuvinte blajine şi cuviincioase vecinului său. Nu-L poate ajuta cu nimic, nu-L poate desfereca şi scoate de pe cruce, cu nimic nu-I poate schimba groaznica situaţie, nu-I poate uşura pedeapsa, nu-I poate scurta agonia, nu poate interveni în implacabila desfăşurare a scenariului răstignirii. Nimic, nu poate face nimic decât îndura şi el chinul până la capătul nopţii.
Şi totuşi, aşa netrebnic şi neputincios cum încă suflă, ce-i este dat să audă? “Astăzi vei fi cu Mine în rai”. De ce această extraordinară şi întru totul minunată făgăduinţă? De ce oare să fie el – vinovatul, pe bună dreptate osânditul, el cel fără de putere şi mijloace de lecuire – de ce să-i fie dat lui a intra în rai, deodată cu Stăpânul, în vreme ce dreptul Noe, patriarhul Avraam (receptorul făgăduinţei), Moise (transmiţătorul Legii), proorocul Isaia (vestitorul venirii în trup a Izbăvitorului), împăratul David, proorocii toţi şi toţi drepţii din vechime şi toţi filosofii în care S-a sălăşluit parţial Duhul Sfânt şi Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan mai lâncezesc încă în iad? De ce această neasemuită cinste, acest har peste har, de ce această imediatitate? Astăzi!
Caracterul cu totul uluitor al răsplatei cum se explică? Din ce provine? Astăzi, cu Mine, în rai! E în aceste cuvinte o urgenţă, un elan, o plinătate, un clocot care nu poate stârni decât uimirea.
Unii au căutat să înţeleagă referindu-se la calitatea de coleg de suferinţă cu Domnul a tâlharului celui bun. Da, el s-a învrednicit de onoarea fără seamăn de a fi supus aceleiaşi osânde ca şi Hristos şi de a se afla la câţiva paşi de Sfânta Cruce în ultimele clipe ale vieţii. Da, e firesc ca Domnul să fi nutrit simţăminte de milă, simpatie şi bunăvoinţă faţă de un tovarăş de pătimire.
Alţii invocă demnitatea omului, ţinuta sa resemnată şi cuviinţa în relaţia cu Hristos, spre deosebire de răcnetele şi hula celuilalt. Da, este şi aici o doză de adevăr şi logică.
Dar nu acestea mi se par a fi explicaţiile adevărate. Esenţial mi se pare altceva, o faptă (o atitudine mai bine zis) parcă menită a fi lesne trecută cu vederea şi totuşi hotărâtoare: tâlharul n-a putut face nimic, dar a putut îmblânzi şi îndulci atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, de răutate, de făţărnicie şi venin. L-a mângâiat anume pe Răstignitul nevinovat cu o vorbă bună!
Da, sintagma aceasta simplă, bătrânească, locuţiunea aceasta sumară specifică graiului ţărănesc ancestral constituie explicaţia cea mai plauzibilă a făgăduinţei făcute de Domnul, a plinătăţii, imediatităţii şi urgenţei ei. O vorbă bună - şi a fost de-ajuns! Ca un balsam tămăduitor, ca leac absolut, un orvietan, un miracol.
Acele câteva cuvinte de respect, de afecţiune, de luare de apărare, de încredere, de compătimire au schimbat dintr-o dată totul şi au prefăcut sinistrul maidan, imunda Golgotă, spaţiul otrăvit de nedreptate, cruzime şi răzbunare în colţ de omenie, în anticameră de paradis. Astăzi cu Mine, în rai: pentru că şi tu acum, în acest pustiu (acest waste land, îl va numi cândva robul Meu, T.S.Elliot) al urgiei şi vicleniei ai introdus o picătură de rouă. Pentru că trecând peste propria-ţi năpastă, M-ai văzut, M-ai intuit, M-ai recunoscut şi n-ai şovăit să-Mi iei apărarea, să Mi te închini, să-Mi spui vorbe care Mi-au mers la suflet şi Mi-au strecurat miere în inimă, făcându-te cu adevărat părtaş al patimilor Mele. N-ai rămas închis în tine, încuiat în durerile tale, izolat în prea firescul tău egocentrism de om fără speranţă. Nu te-ai plâns pe tine, M-ai tânguit pe Mine. Ai dibuit şi răgazul şi bunătatea şi gingăşia sufletească de a încerca să consolezi şi să alini pe un altul. Cu o biată vorbă bună tu ai prefăcut Golgota aceasta şi toate clătinările acestea din cap şi toate “huurile” lor, toată această odioasă tărăşenie şi locul acesta spurcat în grădină. Ca şi păcătoasa, M-ai miruit cu mirul de mare preţ al milei şi luării aminte la necazul aproapelui tău. Mi-ai dat să beau – la figurat, însă nu mai puţin intens – paharul acela de apă rece despre care am spus că nu va rămâne nerăsplătit.
Aşa şi noi, aşa şi noi, se cade să urmăm pilda lui Dismas şi să pricepem ce preţ poate dobândi în unele împrejurări o vorbă bună. Aur şi argint să dăm nu avem, nici obiecte, nici mărfuri, nici ajutor efectiv oarecare. Înseamnă că suntem sortiţi a nu face nimic, a sta ţepeni, reci, nepăsători, absenţi cu duhul, de gheaţă şi de piatră? Surzi, orbi, cu gândurile aiurea? Departe, rătăcind pe meleaguri ale singurătăţii în sine învârtoşată?
Ceva, oricând şi oriunde, în ciuda împrejurărilor celor mai neprielnice şi mai adverse, ne rămâne de făcut: năpăstuitului din preajma noastră îi putem spune o vorbă bună. Actul acesta gratuit şi neeficace (din punct de vedere practic), “surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezintă o vorbă goală ci bună. Vorba cea bună a tâlharului din dreapta înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei şi aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, sălăşluieşte pace şi dulceaţă în sufletul omenesc al Mântuitorului.
Constantin Noica a scos în evidenţă comorile filosofice ale rostirii româneşti. Expresia o vorbă bună ne poate fi călăuză întru înţelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziţie: cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru. Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a şterge sudoarea de pe faţa oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere şi părtăşie, aşisderea tâlharului celui bun.”

Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobândi”

miercuri, 16 septembrie 2009

Iubirea nu e şi ea un sentiment? Cum se cultivă iubirea? Cum să facem să nu treacă de la o săptămână la alta, de la o lună la alta?

Iubirea nu este un sentiment. Iubirea se trăieşte şi în sentimente, se trăieşte şi în simţirile trupului, dar este o putere dată nouă de Dumnezeu, este puterea de a renunţa la noi, de a ne dărui celuilalt. Sunt mai multe forme de iubire, noi ştim că există iubirea prieteniei, iubirea eros şi iubirea agape – aceasta din urmă este iubirea pe care ne-o cere Dumnezeu când zice: „Să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu”. Noi învăţăm în Biserică să iubim ca Dumnezeu, să iubim cu iubirea lui Dumnezeu. Ca şi în relaţia cu Dumnezeu, în relaţia cu cel pe care-l iubim - că-i copilul nostru, că-i soacra noastră, că-i mama noastră sau că-i soţul nostru - noi nu ne bazăm pe sentimente. Îi mulţumim lui Dumnezeu când sentimentele sunt pozitive, le răbdăm pe cele negative, dar noi ne bazăm pe puterea pe care ne-o dă Dumnezeu, ca să ne iubim unul pe altul. Iubirea are formă de iertare, are formă de plâns - când ne moare cineva drag iubirea
noastră este doliu, e jale, e plâns, şi nu zicem „nu mai plânge, lasă...”. De ce să nu plângem? Plângem de dor, plângem de mila noastră că am rămas singuri. Avem însă nădejde că el e bine. Aceasta e iubirea mea şi acest plâns nu se opreşte niciodată dacă e moartea unui copil, dar asta nu înseamnă că nu zâmbim, că nu ne mai bucurăm de viaţă, dar plângem iubirea care acum se trăieşte sub forma aceasta.

Cum să te laşi, nu să te delaşi, în voia lui Dumnezeu?

Uite aşa, te arunci! „Doamne, facă-se voia Ta!”. Şi când îţi vine să faci într-un fel, să zici: „O fi voia lui Dumnezeu?”. Şi numai gândul acesta ţi-ajunge. Dacă vreau să fac un lucru zic: „Doamne, vreau să fac asta, dar facă-se voia Ta, şi nu a mea”. Şi accept varianta care nu-mi iese, că atunci înseamnă că aşa a vrut Dumnezeu. Eu Îi spun ce vreau, pentru că eu ştiu ce vreau, am lucrat în sensul acesta, dar Îi las loc şi lui Dumnezeu. Când nu ştiu ce vreau, atunci nu e de la Dumnezeu. Eu trebuie să aleg, Dumnezeu nu alege în locul meu. Am pus hotărârea, aşa aş vrea să fac, dar Tu, Doamne, să hotărăşti. Sau, în anumite situaţii, mă sfătuiesc cu părinţii, care au mai multă experienţă, mă sfătuiesc cu părintele duhovnic.

Maica Siluana

Nicolae Steinhardt, Arheologia regăsirii




Jurnalul fericirii


Cum putem scăpa de obsesie sau iluzii?

Prin dezamăgire. Asta e o întrebare foarte bună. De iluzii scăpăm prin deziluzionare. De câte ori ai câte o deziluzie să zici: „Doamne, mulţumesc, c-am mai scăpat de una”. Pentru că numai aşa ne lecuim. Dacă un om a căzut într-o groapă a doua oară nu mai cade, ştie că-i groapa acolo şi o ocoleşte. Numai prostul cade de mai multe ori în aceeaşi groapă. Aşa şi cu iluziile. Dacă o dată eu am avut o deziluzie, o decepţie, atunci eu nu mă mai încred în ce ştiu, în aşteptările mele. Zic:„Doamne, mulţumesc pentru starea pe care o trăiesc acum, dar sunt în stare de orice”. Dacă cineva îmi spune: „Dacă ai şti ce mult te iubesc…”, să-i zici „Da? Mai aşteaptă puţin, că nu se poate să nu-ţi fac ceva neplăcut în curând”. Nu se poate! Noi suntem oameni şi greşim. Dacă după aceea mai îmi spui că mă iubeşti, atunci încep să am nădejde.
De obsesie, însă, putem scăpa spovedindu-ne şi învăţând să acceptăm ce ne oferă viaţa, nu ce avem noi în capul nostru. Noi ne-am născut ca să ne bucurăm că suntem, nu că suntem într-un anume fel. Să învăţăm de la Dumnezeu să fim în bucurie. Dacă sunt probleme serioase, părintele duhovnic poate considera că e nevoie de o intervenţie din partea unui specialist, că sunt obsesii care se vindecă printr-o substanţă chimică. De exemplu, dacă ai lipsă de calciu poţi să ai o anumită boală, dacă ai lipsă de litiu poţi să fii depresiv. Or, aceste remedii chimice, sau biochimice, sau din plante ne pot reda sănătatea trupească care ne ajută şi sănătatea sufletească. Nu dispreţuim acestea. Şi părintele duhovnic va simţi, îi spune Duhul Sfânt în Taina Spovedaniei, de unde vine dezechilibrul. Că se vede care-i lucrare de la diavol, care-i de la neputinţa omului, care-i de la neputinţa trupului sau a firii.

Maica Siluana, din Conferința „Despre fericirea cotidiană” (II)

marți, 15 septembrie 2009

Meșterul Manole

Dear Mother,

I've started to be attracted by the articles posted here since last night and I have been telling to myself to write and ask questions! But it is very difficult for me to ask at least a question maybe because there too many of them. I've been born, I've been a child and now I am starting to remember the flowing pains and the passing joys. A quarter of century later it's the same, only at a greater intensity and deepness. I said to myself that people hurt me and therefore I wanted to understand them better! I started having problems and I've kept saying I would do something about it. It's like I'm living in a roller coaster with insane people and I am the main character. Sometimes it's rolling so fast that it throws me to the ground. Other times it stops and I remain suspended either under the earth, or in the air, or hanging by a thread ... and for a while nothing happens. I just want “simple” things: a family and to be able to enjoy life by using my gifts for me and for the others.( The gifts ... those gifts that I have, meaning what I am capable to do). But it is not simple at all!

I am between exhaustion and renouncement, between wander and despair, between silence and madness. I don’t see any other way but to keep searching, but this question is roaring out of me: for how long? Will my whole life be of wandering torments, disappointed joys or vain searches? I do not know how it is for others, but for me it has been a torment to get out of the house in my past half life.

It is difficult to meet people who can hurt me or to get in situations I can't get out of and later to realize what I was supposed to do. I really had to get out of the house. When I come back I hold a pillow in my arms and I don't dare to breathe not to “agitate” any unknown waters. Is this an endless and senseless fight? I hear or I read words that make sense to me, but not to the whole me. I learn lessons and I grow up. Sometimes I have to take an exam once or even a couple of times. I hate it when I take the same exam endlessly because a certain sense, a word or a glance were missing. It's an endless story for me, a story about me being alone and wandering in this world… about a pilgrim whose journey is not complete and got tired to reach the end of his trip even though there he can rest, be happy and enjoy life.This would mean for me to have a family and an orderly life. I also know that from there on it will be difficult, but the way I am now I would wander on the outside, on roads not to be taken, with the hope of arriving once and for all. I am telling myself today: be more loving! Something happens tomorrow and I realize I forgot to be loving with myself. Tomorrow I tell myself: “I'll be more careful about it”! The day after tomorrow I discover that I have given my blind trust to someone who doesn’t hesitate to hurt me without even to believe or to see this. Yes, I know the theory about: “I am responsible for my feelings” or the theory about “another one can not hurts you unless something inside...” etc. etc. IT DOESN’T HELP ME TO KNOW THOSE! My story is endless and it is about a lost child! How do I stop, my good Sister, this roller-coaster? How do I get off and go “home”? How do I find home? Is this what I have to do? How do I keep the right way when in my soul there are so many fears, thoughts or searches? Is there something wrong with me because I'm obsessed with marriage? Is it a mistake to believe that a family could mean “to be home”? How do the people hurt me so easily? Why do I let them hurt me after all these exams? Haven't I learned anything by now? There are too many words that are “buzzing” in my head and are “scratching” my soul. What I learned from books comes in contradiction with what I met in my real life. And if I am quiet... I hear nothing. I feel usually, in compensation, pain and despair. And I also feel and hear a silence that makes everything have sense, but it doesn’t make any sense for me to get involved in anything, not even to go to work or to do anything what I used to do. Then I start thinking:this actually is depression, I need to get out of it ... and so, again and again, the roller coaster rolls, I am the main character, and the story is not over! I don’t know if the best thing what I can do is to stop. Maybe this is actually the question: what and how do I have to do in this life ?... Yes, I think this is the question! I found your site, on a morning, when I searched on Google a question to God: "God, what am I going to do now?"

May God give you health!

"Master Manole" who still hopes for a word to make sense! …

Sister Siluana said:

Now, my Exhausted Child: "Stop and discover that I am God" and "Come to Me to give you rest!”

And me, the Sister on the internet, is asking you to come to have together the seminar of forgiveness because we will both discover another way to be, a different way from the one who got you in that roller coaster.

Come on, child, I was there and I know the way!

With love and trust,


M. Siluana

Să facem din orice un act liturgic, o împreună-lucrare cu Dumnezeu

Mă întorc la faptul mărunt. Cum pot eu să fac din faptul mărunt de a mă spăla pe dinţi,de a mă îmbrăca, de a mă duce şi a mă urca în tramvai, un fapt la fel de responsabil şi de important ca cel pe care-l face preotul. Astăzi lumea s-a degradat mult, nu numai la noi, ci în lume: violenţa ţâşneşte prin toţi porii, desfrânarea a dobândit forme – care au fost dintotdeauna, acum este, însă, un moment rău pentru că totul este la vedere, este în privelişte, aproape cum va fi la Judecată, când toţi vom fi judecaţi în privelişte. Adică cum? Tot ce ţin eu ascuns ca să nu ştiţi şi să nu râdeţi de mine, va fi la vedere. Ei, atunci să te văd Maică Siluana dacă mai ţii conferinţe! Doamne miluieşte-ne, şi pe mine şi pe dumneavoastră! Această lucrare a noastră în faptul mărunt, ca să poată să fie duhovnicească, este tocmai arătarea,
gândul că Dumnezeu mă vede. Şi dacă Dumnezeu mă vede, eu sunt deja filmată, ca să zic aşa.Şi la Judecată ce se va întâmpla? Pur şi simplu „se va scoate filmul şi se va proiecta”, se va arăta în privelişte. Dar există o metodă de a şterge acest „film”, ca şi la filmele foto: deschid aparatul, şi atunci filmul acela, dacă e expus la lumină, se şterge, se voalează. Deci, arătarea gândului meu rău, a faptelor mele ruşinoase, a pornirile mele rele, arătarea lor lui Dumnezeu ar face ca să se voaleze, iar Spovedania şterge pur şi simplu. Eu îţi fur portmoneul şi, după aceea, mă pocăiesc sincer (nu zic: „Doamne, iartă-mă, că mă duc mâine şi mai fur o dată”). Şi matale zici: „Asta e hoaţă!”. Dar la Judecată vezi că nu e portmoneul la mine. De ce? Pentru că eu am fost iertată, am fost dezlegată de acest păcat, el a dispărut. Mai mult decât atât, a dispărut nevoia mea de a fura, a dispărut frica mea că fără să-ţi iau portmoneul voi muri de foame, a dispărut frica mea că voi fi văzută şi voi fi dată de ruşine. Aceasta ar fi teologia gestului, a faptului mărunt, a lucrului mărunt. De ce zic lucru? Pentru că tot ce există este lucru şi lucrare. Tot ce există este lucrul mâinilor lui Dumnezeu,tot ce vedem noi, toată lumea creată este lucrul lui Dumnezeu. Şi noi suntem împreunăcreatori cu Dumnezeu, că luăm acest dar pe care ni l-a făcut nouă şi-l mai schimbăm puţin, noi aducem contribuţia noastră şi abia atunci darul se împlineşte ca dar, dacă şi noi facem ceva. Pentru ce? Aşa, ca să fim împreună-creatori cu Dumnezeu, nu din necesitate. Noi facem acum pâine din necesitate, pentru că suntem căzuţi, nu mai suntem întregi, dar omul normal
nu făcea pâine din necesitate, ci făcea pâine din plăcere. Aşa îi şi spunem: „artă culinară”, nu? Vedem această dimensiune a lucrului omenesc la Sfânta Liturghie. Noi semănăm grâul,îl culegem, îl măcinăm, îl frământăm, facem pâine, o transformăm în prescură, o ducem la biserică la Sfântul Altar, şi de acolo părintele ne-o prezintă ca dar şi zice: „Cinstitele Daruri”. Această împreună-lucrare a lui Dumnezeu şi a omului face ca darul acela să fie cinstit dar.
Toată viaţa noastră poate să fie o împreună-lucrare cu Dumnezeu, ca lucrul făcut de noi să fie un dar cinstit de Dumnezeu. Dumnezeu ia, primeşte acest dar, îl sfinţeşte, îl transformă în Trupul şi Sângele Lui şi se întoarce la mine ca „Sfintele Daruri”. Deci. acest dar se sfinţeşte şi-mi este redat mie, ca eu să am viaţa cea sfinţită a lui Dumnezeu. Orice fapt mărunt poate să devină un act liturgic dacă noi facem cu el un asemenea traseu. Şi ne învaţă asta şi pilda talanţilor. Când a primit sluga cea bună 5 talanţi şi a adus 10, ce zice stăpânul? „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune…”. Şi noi zicem: „Da, dar eu m-am chinuit, am muncit ca să am acum”. Noi vrem acum să fim stăpâni, acum vrem să muncim şi acum să fim stăpâni pe rezultatele noastre. Şi dacă vrem asta, rămânem cu rezultatele. Vreau maşină! Şi mă chinui, mai mult sau mai puţin şi-mi iau maşină, şi acum am maşină. Dar nu sunt bucuros. Cred că-mi trebuia altfel de maşină, una neagră. Bine, o vând pe asta, mă mai străduiesc, îmi cumpăr una neagră. Mi-am luat maşină neagră. Dar, uite, acela are roşie! O vând pe asta neagră şi-mi cumpăr una roşie. Dar maşina nu-i de firma nu ştiu care. Şi tot aşa… În sfârşit, ajungem la o maşină
pentru care am „alergat” atât şi… intrăm într-un stâlp – Doamne, apără pe toată lumea! – şi zicem, în drum spre spital: „Ia uite, şi atât am alergat! Ce e viaţa?”. De-abia acum îşi pune întrebarea: ce e viaţa?
Şi atunci, ce pot eu să fac? Ne arată „pilda talanţilor”. Ce face sluga bună? Îi dă înapoi Stăpânului: „Tu mi-ai dat un serviciu bun, am un salariu bun, eu mi-am cumpărat o maşină, Doamne binecuvântează, a Ta este, binecuvântează-mă să merg spre slava Ta şi spre bucuria mea – că Dumnezeu, când eu mă bucur, se slăveşte în mine – şi să fii lăudat!”. Şi atunci zice Dumnezeu: „Bine, sluga mea, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, acum intră în bucuria Stăpânului tău!”. Dacă vom mulţumi lui Dumnezeu pentru maşina pe care am cumpărat-o, de câte ori ne vom urca la volan vom fi bucuroşi. Noi n-am avut apă la mănăstire o vreme, căram cu bidonul din oraş; nu era departe: 7 km. Dar ce credeţi? Când am avut apă şi am mulţumit lui Dumnezeu pentru apă, de câte ori dăm drumul la robinet şi curge apa, mulţumim lui Dumnezeu. Când uităm, îngheaţă conducta şi ne aducem aminte; Bunul Dumnezeu ne aduce la realitate şi iarăşi ne aducem aminte şi iar avem bucurie.Ce urmărim noi? Bucuria. Ce e bucuria? Bucuria este semnul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Acestea sunt darurile Duhului: pacea, bucuria, dragostea. Mai sunt, dar eu m-am oprit la astea pentru că sunt mai de sus. Noi nu putem să obţinem bucurie dacă nu mulţumim lui Dumnezeu. De obicei, însă, noi suntem nefericiţi, pentru că nu facem din
gesturile noastre mărunte un fapt liturgic. Ne trezim dimineaţa şi zicem: „Iar trebuie să mă dau jos din pat?”. Şi pe drept, că mă dor toate; pe mine mă dor oasele că-s bătrână. Şi zic: „Azi chiar că nu mă mai dau jos din pat, nu mă mai duc unde trebuie”. Dar mă dau jos să fac o închinăciune: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”. E minunat să te scoli dimineaţa, dacă te scoli înainte de răsăritul soarelui, că după aceea nu mai e dimineaţă. Dar înainte de răsărit se crapă de ziuă şi în tine. Şi când ne crăpăm, ne facem mai mari, mai largi, mai cuprinzători. Dacă-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-am trezit, dacă-I mulţumim lui Dumnezeu că ne curge apa, dacă-I mulţumim lui Dumnezeu că am putut să ne facem rugăciunile – nu toate, dar
primele, cele începătoare, tot putem să le facem; în tramvai le mai facem şi pe celelalte –, dacă-I mulţumim lui Dumnezeu că l-am răbdat pe şefu’ astăzi şi el pe mine, dacă-I mulţumim lui Dumnezeu pentru ce avem noi de mulţumit, la fiecare mulţumire intrăm în bucurie, pentru că Dumnezeu e prezent atunci când Îi mulţumim şi ne face să-I simţim prezenţa şi asta ne
aduce bucurie. În situaţiile absolut imposibile - când ne moare cineva, când ne rănim, când pierdem lucruri - nu mai putem să-I dăm slavă lui Dumnezeu decât cu vârful buzelor. Încercaţi să faceţi aşa în durerile mici, care sunt mari, dar sunt mici! De exemplu, când te loveşti în cot, e un exerciţiu foarte bun ca în durerea aceea să zici: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”. E fascinant să vezi cum îţi vine să te superi pe masă că s-a dat la cotul tău, te freci, te chinui acolo şi, în acelaşi timp, să-I dai slavă lui Dumnezeu. Acesta este un exerciţiu prin care noi ne
dăm seama că în noi există un loc în care putem fi fericiţi, putem fi bucuroşi, putem da slavă lui Dumnezeu orice ni s-ar întâmpla. Şi cei care aţi fost îndrăgostiţi, ştiţi că-i aşa! Un om îndrăgostit, un tânăr îndrăgostit, o tânără îndrăgostită nu zice: „Uf! Iar plouă!”, ci: „A venit sau n-a venit? El e? El e! Ce bine!” De ce? Pentru că bucuria e permanentă. Mi-a murit bunica, o plâng, o înmormântez, mi-e dor de ea, îi fac parastase, dar eu nu-l rănesc, ci îl iubesc. Bucuria că-l iubesc este acolo. De ce? Pentru că ea este nota permanentă din sufletul meu.

vineri, 11 septembrie 2009

Amărăciunea este moartea sufletului și ea trebuie biruită!

Viata ta, viata noastra, e miscata de puterea poftitoare, doritoare, a sufletului, care mobilizeaza vointa in directia „comorii” ravnite. Aceasta putere insa nu este singura pe care o avem. Sufletul mai are si o putere de cunoastere prin care putem alege daca voim sa ne miscam pofta in acea directie sau sa alegem alta.
Tu, acum, dupa o destul de lunga lupta cu pacatul, descoperi ceva de care ar merita sa tii seama: ca dorinta ta e ambivalenta: Pe de o parte, doresti mantuirea, si te pocaiesti cu sinceritate si cu lacrimi (daca prin pocainta intelegem doar plangerea pacatului comis), pe de alta parte, cazi iarasi in pacat si, mai ales, nu te ridici din el pana nu te indulcesti cumva indestul de „roadele” lui…
Aici ai nevoie de onestitate fata de tine: recunoaste ca tu nu vrei si nu te poti lipsi de indulcirea pe care ti-o da pacatul! Tu nu vrei sa lupti pana la sange cu el! Tu nu te pocaiesti decat dupa ce te batjocoreste pacatul! Tu, daca vrei, va trebui sa ceri de la Dumnezeu ceva mai dulce decat pacatul!
Ei, acest ceva este prezenta Lui! Asta ne ofera El in Biserica Lui (din care tu si eu suntem madulare vii, suntem chiar Biserica) si asta e nevoie sa cautam, sa cerem si sa pastram, ca sa ne mantuim de dependenta de indulcirea pacatului!
Noi, oamenii pacatosi, cautam indulcirea cu pactul pentru ca suntem amarati, pentru ca lumea in care ne-am nascut si am crescut ne-a amarat viata si sufletul si ne-a invatat ca singura dulceata e cea a pacatului. Si descoperim mereu ca suntem din ce in ce mai amarati si ca-i amaram, la randul nostru, pe cei dragi, din ce in ce mai mult si mai tare…
Amaraciunea este moartea sufletului si ea trebuie biruita! Si o vom birui numai in clipa in care vom accepta sa murim de moartea de care credem ca fugim prin pacat.
Simti ca nu poti sa nu faci gestul la care te impinge arsura poftei si ca vei muri daca te opresti? Mori, si vei fi viu!
Nu poti? Ei bine, aceasta este clipa! Acum, in clipa ispitei, arata-te Lui si alege sa-L primesti pe El si striga: „Iata, eu nu pot sa raman cu Tine pentru ca ma lipesc de nevoia mea de aceasta placere. Pentru ca, in aceste clipe mi-e urat, mi-e frica... E in mine un gol pe care vreau repede sa-l umplu cu ceva… Dar Tu nu ma lasa. Ajuta-ma! Vino Tu in acest gol al meu!”.
Acest strigat, in acel moment va fi o moarte, pentru ca prin el vei rastigni in tine singurul lucru care te intereseaza atunci si, cu acel interes, si pe tine insuti, pe tine robul acelei compulsii. Atunci vei alege moartea si El iti va oferi Viata Lui. Atunci, in chiar clipa aceea in care simti ca mori daca nu faci ce-ti cere pacatul, alege sa mori strigand: „Miluieste-ma! Eu nu pot nimic fara Tine!”.
Restul, plansul de dupa, s-ar putea sa fie doar o moarte de ciuda a orgoliului care a fost calcat in picioare de ispititorul!
Incearca asta cu ispite mici si vei invata sa biruiesti si in ceea ce crezi tu ca sunt ispite si pacate mari!

Cu dragoste si incredere,
Maica Siluana

joi, 10 septembrie 2009

Apa...

luni, 7 septembrie 2009

Nașterea Maicii Domnului






IPS Bartolomeu Anania - Predică la Nașterea Maicii Domnului
8 septembrie 2008


Din ciclul poeziilor găsite... (VI)



M-am trezit cu gândul aproape
era dus la tine, era chiar la mine.
Eram aici si râdeam spre geamul
deschis doar la colțul de sus.
Atât însă cât să zărim
fruza ce și-a limitat verdele la o vară,
furia gri a norului, limitata la o oră
si zmeul... bucuros că plutea
peste forța de atracție.
Auzi...?
Ce zumzet... de plecare,
Ai dreptate... e de(venire).
Se stă la poarta toamnei!
E intrarea liberă... colțul de geam
este încă deschis...
Vă rugăm... poftiți!


...unA

vineri, 4 septembrie 2009

Părintele Rafail Noica: Monahism și mirenism!

marți, 1 septembrie 2009

„Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine” (Matei 19, 14)


„Primul nostru contact cu lumea are loc prin ochii noștri de prunc; indiferent de cât de ”maturi” vom deveni ulterior, imaginea aceasta va rămâne în noi de-a lungul întregii noastre vieți. Dacă ”pruncul” din noi a fost neglijat în vreo împrejurare oarecare, rănit sau abandonat, umilit sau dezamăgit, vulnerabilitatea lui – împreună cu toată suferința și mânia resimțită în acele momente – va continua să existe în adâncul sufletului nostru. Dacă nu ne va preocupa în mod serios vindecarea suferinței copilului din noi, viața noastră se va înrăutății pe zi ce trece. Dacă nu vom conștientiza faptul că ”împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru” (Luca 17, 21), dacă nu ne vom mai trăi viața din perspectiva acestui adevăr, nu ne vom mai cunoaște niciodată pe noi înșine, nu vom mai putea avea niciodată relații normale cu ceilalți oameni și nu ne vom mai putea niciodată apropia de misterul dumnezeirii:
De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela va fi mai mare în împărăția cerurilor” (Matei 18, 3-4).

Hristos Domnul ne cere în mod imperios să căutăm ”mai întâi împărăția lui Dumnezeu” (Matei 6, 33) și ne îndeamnă, fără echivoc, să fim ca pruncii, pentru că ”a unora ca aceștia este împărăția cerurilor” (Matei 19, 14). drept aceea să privim pruncul ( Matei 2, 11) din lăuntrul nostru, să-l tămăduim și să-i alinăm suferințele în numele lui Hristos (Matei 18, 5). Să ne cercetăm sinele și să descoperim împărăția cerească din lăuntrul nostru! Unora dintre noi li se va părea dificilă o asemenea incursiune lăuntrică, pentru că nici nu-și mai amintesc a fi copil – deși poate că au copii sau se înțeleg foarte bine cu copiii. Și totuși, fiecare dintre noi are o imagine a sa de pe vremea când era copil; fiecare dintre noi păstrează această imagine ca pe o fotografie la care se uită din când în când. Pentru mulți dintre noi, descoperirea copilului din noi înșine echivalează cu o întoarcere acasă. Este primul pas pe care-l facem spre noi înșine și spre Dumnezeu.

Copilul din lăuntrul nostru e o sursă dătătoare de viață și energie. Este al șaselea simț, careinterceprează” vibrațiile dumnezeirii ale vieții și ale suferinței. Această sursă a fost descrisă drept ”copilul minune” din lăuntrul nostru, o parte esențială din noi înșine care reprezintă preaplinul dumnezeirii și care are o credință nestrămutată în Părintele ceresc, ”Tatăl nostru”, al tuturor (Matei 6, 9). Plini de încredere, supunere, gingășie și iubire, acest ”copil minune” nu se teme niciodată că va rătăcii calea, ci e totdeauna receptiv la impresii și experiențe noi, la alternative de viață și la surprize de tot felul. El ne dă tăria, capacitatea, entuziasmul și spontaneitatea de a trăi în prezent – nu în vinovăția zilei de ieri, nici în teama zilei de mâine. El ne îndeamnă să descoperim împlinirea supremă înlăuntrul, în Dumnezeu.Acest copil minune e partea cea mai plină de viață a sinelui. Este jucăuș, vesel, plin de naturalețe și creativitate. Are o voință puternică ce nu poate fi mutilată sau distrusă. E fericit și trist; râde și plânge. E minunat și imprevizibil. Are dorințe, imperative, își creează spațiul necesar creșterii, înfloririi și izbândirii.Dar acest copil a fost rănit, pentru că lumea în care trăiește plină de suferință, iar răul este o realitate. Copilul din noi a supraviețuit atâtor dureri – moartea sau infirmitatea cuiva din familie, o pierdere ireparabilă, un abandon, un abuz, o înstrăinare, o nedreptate. Într-un fel sau altul, toți purtăm urmele unor răni mai mari sau mai mici. Pentru a supraviețui, copilul minune din noi și-a creat strategii care să-l ajute să se confrunte cu loviturile primite și să le depășească. Și-a creat un ”fals eu”, dar a rămas viu și scânteietor ca o rază de speranță care dăinuie de-a puturi. El este cel care ne-a luat de mână atunci când ne-am simțit copleșiți de necazuri. El este cel care ne ia de mână și astăzi. Avem posibilitatea să ne remodelăm viețile în fiecare moment, să înțelegem cine suntem, cu adevărat. Rănile noastre pot deveni puterile noastre.

Copilul minune” din lăuntrul nostru ne ajută să vedem frumosul dincolo de urât, lumina dincolo de întuneric, viața dincolo de abuz și violență. A-l cinsti pe acest copil, a-i prețui valoarea, a-i aprecia contribuțiile lui la felul cum se cuvine să trăim – iată îndatoririle noastre față de el, îndatoriri de o covârșitoare importanță duhovnicească. El e cel care știe adevărul: ”Eu nu sunt durerea mea, tot astfel cum nu sunt nici biruința mea. Eu sunt cu mult mai mult decât acestea”.

Învierea este decizia noastră de a vedea lumina în mijlocul întunericului. A descoperi împărăția cerurilor din lăuntrul nostru e o hotărâre pe care fiecare dintre noi o ia pentru sine – dar nu de unul singur, ci cu ajutorul harului divin. Grație copilului din noi înșine, vom privi și vom vedea cu adevărat, vom asculta și vom auzi cu adevărat, vom vorbi și vom exprima cu adevărat ceea ce gândim și simțim, vom săvârși lucruri de valoare, vom atinge lumea și vom percepe atât binecuvântările cât și suferințele ei, ne vom înțelege pe noi înșine și-i vom înțelege pe cei din jurul nostru. Acest copil ne va ajuta să ne simțim acasă oriunde ne-am afla, lângă oricine am fi și în orice împrejurare ne-am găsi, deoarece el știe că adevărata noastră casă este în ceruri:

Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” ( Evrei 13, 14).

Aceea va fi adevărata noastră întoarcere acasă. Vom ajunge acolo, însă, pas cu pas. Prin harul lui Dumnezeu și cu sprijinul ”copilului minune” din lăuntrul nostru, vom ști că nu suntem și nu vom fi niciodată singuri; vom fi mereu însoțiți pe cale, în fiecare clipă – într-atât de mare sunt puterea și harul Botezului, plinătatea și autoritatea în virtutea căruia am fost creați ”după chipul” lui Dumnezeu (Facerea 1, 26).”


John Chryssavgis, Reîntregirea sufletului,Arta îndrumării duhovnicești

Editura Cartea Ortodoxa, București 2006, p. 233

http://www.sfintiiarhangheli.ro/indrumari1.php