Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
Se afișează postările cu eticheta Monahism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Monahism. Afișați toate postările
miercuri, 14 octombrie 2015
joi, 30 aprilie 2015
miercuri, 29 aprilie 2015
PĂRINTELE ROMAN BRAGA A TRECUT LA DOMNUL, în dimineața zilei de 28 aprilie 2015
„Noi, ca ortodocşi, acolo, în America, avem o misiune: să schimbăm direcţia cunoaşterii, pentru că Apusul, din care face parte şi America, e orientat în exterior. Occidentalii explorează universul din afara lor. Rostul ortodoxiei este să întoarcă atenţia omului spre sine, spunându-i că mai există o dimensiune lăuntrică. Noi nu dispreţuim cunoaşterea cosmologică, cunoaşterea din afară de noi, pentru că întrânsa sunt amprentele lui Dumnezeu ca şi Creator, dar pentru a ne cunoaşte pe noi şi pe Dumnezeu, trebuie să ne întoarcem înăuntrul nostru, iar această cunoaştere a lui Dumnezeu este o experienţă personală. Pe Dumnezeu nu Îl poţi cunoaşte fără să te cunoşti pe tine. Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine, pentru că este prea ocupat cu cunoaşterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vieţii morale, tineretul, mai ales, nu poate suporta aventura intrării în sine şi, ca un fel de scăpare, cultivă lucrurile zgomotoase. Vedeţi, ăsta este rolul ortodoxiei în cultura apuseană. Nu să ne cunoască lumea. Noi de multe ori suntem mândri, avem creştini în Franţa, în Germania, în America. Ei, şi ce?! Nu pentru asta ne-a trimis Dumnezeu acolo. Ne-a trimis acolo ca să deschidem porţile unei cunoaşteri adevărate, să deschidem porţile Bisericii”. (pr. Roman Braga)
Veșnică pomenire!
vineri, 31 mai 2013
joi, 2 iunie 2011
joi, 26 mai 2011
Jesus Prayer
„Κύριε Ιησού Χριστέ, Υιέ του Θεού, ελέησόν με τον αμαρτωλόν.”
„Lord Jesus Christ, Son of God, have mercy on me, a sinner.”
„Lord Jesus Christ, Son of God, have mercy on me, a sinner.”
luni, 16 mai 2011
joi, 12 mai 2011
vineri, 4 februarie 2011
vineri, 16 iulie 2010
Părintele Dumitru Stăniloae - Sensul ascezei monahale
„Aşadar, două trăsături caracterizează existenţa monahului. Ea se desfăşoară sub semnul bărbăţiei şi se transcende necontenit pentru a intra în mod real în regiunea Duhului. Sunt două trăsături complementare. Monahul e bărbatul tăriei, pentru că e pelerinul transcendenţei spirituale.
Dar asceza e tocmai expresia concretă a acestei bărbăţii şi tensiuni spre transcendentă. Dar să stăruim ceva mai în concret asupra acestor două trăsături ale ascezei monahale; bărbăţie şi tensiune spre transcendenţă, adică spre Duh.
Asceza nu e omorârea vieţii din noi, ci o omorâre a slăbiciunii, un drum spre viaţă.
Asceza e omorârea morţii din noi, ca să se elibereze firea de robia ei. În opinia curentă cuvântul „asceză" este asociat unui sens negativ. Asceza ar fi pe toată linia reţinere, înfrânare, strădanie negativă. Această părere se explică prin faptul că tendinţele păcătoase ale firii, obişnuinţele care duc spre moartea ei, au ajuns să fie considerate ca latură pozitivă a vieţii, în fond strădania în asceză, în aparenţă negativă, înfruntă elementul negativ din firea noastră, urmărind, prin opoziţia permanentă ce i-o face, eliminarea lui. În realitate, asceza are un rol pozitiv.
Asceza e omorârea morţii din noi, ca să se elibereze firea de robia ei. În opinia curentă cuvântul „asceză" este asociat unui sens negativ. Asceza ar fi pe toată linia reţinere, înfrânare, strădanie negativă. Această părere se explică prin faptul că tendinţele păcătoase ale firii, obişnuinţele care duc spre moartea ei, au ajuns să fie considerate ca latură pozitivă a vieţii, în fond strădania în asceză, în aparenţă negativă, înfruntă elementul negativ din firea noastră, urmărind, prin opoziţia permanentă ce i-o face, eliminarea lui. În realitate, asceza are un rol pozitiv.
Eforturile ascetice sunt mijloace prin care firea omenească, ce o purtăm fiecare, participă tot mai mult la forţa firii Lui omeneşti. Căci în eforturile noastre e prezentă şi forţa din firea omenească a lui Hristos. Pe măsură ce legătura potenţială cu Hristos se face mai efectivă, forţa Lui devine tot mai mult forţa noastră. De aceea, asceza creştină este o moarte treptată cu Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voinţă a Botezului, ea nu e numai o imitare a lui Hristos, ci o mortificare eroică cu Hristos şi în Hristos. Noi suntem uniţi cu Hristos încă înainte de învierea mistică, încă în actul mortificării noastre. Nu numai că înviem cu Hristos, ci şi murim cu El; sau, nu înviem cu El de nu murim mai întâi cu El. Învierea cu Hristos urmează ca o mortificare în continuare, sau o continuare a morţii cu El, nu ca o schimbare de direcţie. E adevărat că, în unirea cu Hristos în moarte, prezenţa Lui nu e atât de vizibilă, dar aceasta ţine de faptul că în vreme ce noi murim treptat după omul cel vechi, şi Hristos moare cu noi, iar moartea este şi o smerenie, ascundere a slavei, Hristos nu se vede în etapa mortificării, ci se crede, fiind prezent în noi în mod ascuns. Iar întemeierea siguranţei noastre despre prezenţa Lui în noi, pe credinţă şi nu pe vedere, vădeşte din nou caracterul eroic al bazei ascetice...
Dar asceza e nu numai o fortificare a firii ei şi o ridicare pe planul spiritului, unde se realizează unirea mistică cu Dumnezeu.
Se face deseori o confuzie între psihicul propriu-zis şi spiritual, confuzie care se prezintă sub două forme inverse: în prima, spiritul este redus la psihic şi aceasta se întâmplă în explicaţiile psihologice ce se dau experienţelor cu adevărat spirituale; în a doua, psihicul e luat, dimpotrivă, drept spiritual şi exemplul cel mai vulgar este spiritismul, dar şi alte forme mai complexe ale neo-spiritismului, purced la fel din aceeaşi eroare. În amândouă cazurile, e ignorat spiritualul...
A ieşi la suprafaţă din aceste ape de jos, a pluti deasupra lor, înseamnă a se ridica la viaţa spirituală care constă din legătura cu transcendenţa divină. Peste apele imanenţei sale calcă cineva ajutându-se de puterile superioare ale sufletului, de raţiune şi voinţă. Omul care se conduce de raţiune şi de voinţă, numai e robul poftei şi al mâniei, al impulsurilor inferioare, ci ascultă de o lege care îl transcende... Raţiunea obiectivă îl face pe om să se înalţe deasupra sa pentru că ea implică virtutea. Căci, după Sfinţii Părinţi, omul raţional este tot una cu omul virtuos. (...) Monahul a dat tot ce a avut, pentru ceea ce încă n-are. E bucuria pentru pierderea suferită (...) Paradoxul stării lui de acum e că se bucură tocmai pentru întristarea ce-a pricinuit-o omului natural din sine, sau simţirii obişnuite.
Cel care îşi pierde sufletul pentru Dumnezeu şi-l mântuieşte, şi cel care vrea să şi-l păstreze, şi-l pierde. E marea taină exprimată în iubire: cel ce se predă pe sine total semenului, se primeşte pe sine nemăsurat mai tare şi mai fericit. Căci cel ce se predă pe sine nu se predă neantului, ci comuniunii, adică intră în contact cu apele de sus ale unei existenţe cu mult mai ample decât poate închide în sine şi din ele soarbe o viată ne-asemănat mai bogată, întărirea firii e altceva decât învârtoşarea într-o existenţă egoistă.
Necesitatea de a ieşi din sine se impune şi pătimaşului, căci şi el tinde după o legătură cu lumea. Dar el nu iese cu adevărat din sine, ci vrea să tragă totul în temniţa sa. E o altă intenţie în ieşirea din sine prin virtute şi o alta în ieşirea prin patimă. Virtuosul intenţionează uitarea definitivă de sine şi slujirea lui Dumnezeu şi aproapelui, intenţionează un extaz sincer. Pătimaşul chiar prin ieşirea din lume vrea să captureze cele ale lumii pentru sine. Ieşirea lui e înşelătoare, e o simplă metodă egoistă, sau o ieşire lacomă de înavuţire, o ieşire pentru a lua şi nu pentru a da. Omul virtuos a făcut ceea ce face experienţa unei relaţii vii cu Dumnezeu şi cu semenii. Pătimaşul iese fără să se părăsească şi fără să intre în relaţii adevărate cu alte subiecte. El rămâne tot în lumea sa egoistă, tot în atmosfera sa. El nu riscă o ieşire adevărată o părăsire a lumii sale. Aici din nou se arată forţa virtuţii. Ea nu aduce o fortificare a firii numai prin faptul că o aruncă în lumina largă a vieţii din afara eu-lui, ci e ea însăşi un semn de tărie arătat în riscul pe care-l confruntă virtuosul părăsindu-se pe sine cu ceea ce are, fără să se gândească la o regăsire.
Astfel, asceza este drumul, singurul drum spre regiunea spiritului, ale cărui experienţe nu pot fi exprimate decât analogic, prin cuvintele experienţelor psihice, a cărui simţire despre unirea cu Dumnezeu e altfel decât simţirea unirii cu forţele sociale sau cosmice. Golirea de conţinutul imanent se realizează prin înfrânare statornică, până la totala anulare a poftei, a mâniei, a tuturor impulsurilor, a tuturor obişnuinţelor păcătoase şi egoiste. La început li se opune acestora raţiunea rece, mai pe urmă e tăiată şi raţiunea şi voia proprie prin ascultarea desăvârşită de părintele duhovnic.
Cel ce a ajuns la graniţa de sus a făpturii sale, pe vârful lipsit de orice vegetaţie al imanenţei şi înconjurat de nemărginirea ameţitoare, în care nu e nici un punct vizibil, a desfăşurat mai multă tărie decât toţi cei din văi, iar faptul că poate sta acolo neclintit, denotă o bărbăţie asemănătoare celei a lui Moise şi Ilie, urcaţi singuri unul pe muntele Sinai, celălalt pe muntele Horeb. Golul realizat de ascetul autentic e vârsta bărbatului desăvârşit. Pe vârful plenitudinii sale de forţă, el poate cutremura lumea, înnoind-o. ” (fragmente transcrise din cartea „Sensul ascezei monahale”, a Părintelui Dumitru Staniloae)
Cel ce a ajuns la graniţa de sus a făpturii sale, pe vârful lipsit de orice vegetaţie al imanenţei şi înconjurat de nemărginirea ameţitoare, în care nu e nici un punct vizibil, a desfăşurat mai multă tărie decât toţi cei din văi, iar faptul că poate sta acolo neclintit, denotă o bărbăţie asemănătoare celei a lui Moise şi Ilie, urcaţi singuri unul pe muntele Sinai, celălalt pe muntele Horeb. Golul realizat de ascetul autentic e vârsta bărbatului desăvârşit. Pe vârful plenitudinii sale de forţă, el poate cutremura lumea, înnoind-o. ” (fragmente transcrise din cartea „Sensul ascezei monahale”, a Părintelui Dumitru Staniloae)
Cartea se poate citi sau descărca integral de AICI
joi, 27 mai 2010
joi, 25 martie 2010
marți, 17 noiembrie 2009
Metaniile
Ce sunt şi la ce folosesc metaniile?
Odată, un monah a făcut noduri pe o sfoară, pe care a folosit-o pentru a-şi îndeplini canonul zilnic de rugăciuni. Dar efortul bietului călugăr era în zadar. Diavolul nu înceta să-i desfacă nodurile din sfoară. A apărut însă un înger care l-a învăţat să facă nodurile sub formă de cruci suprapuse, iar pe acestea, diavolul nu le-a mai putut desface.
Metaniile sau metanierul îşi au originea în vremuri îndepărtate şi, probabil, puţini dintre cei care le poartă astăzi s-au întrebat, vreodată, la ce folosesc şi care este adevărata lor întrebuinţare. Părintele Andrei Ghiţă, de la schitul Darvari, din Bucureşti, un lucrător neostenit al firelor în cruce, vorbeşte despre simbolistica, întrebuinţarea şi sfinţenia şiragurilor străvechi.
Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu termenul sau confundă metaniile cu mătăniile (îngenunchere şi înclinare a corpului până la pământ, în semn de veneraţie şi de pocăinţă), trebuie spus că metanierul este un şirag format din mai multe noduri, confecţionate, de regulă, din lână. Ele folosesc pentru a ajuta la concentrarea la rugăciune şi la numărarea rugăciunilor rostite sau mătăniilor făcute.
Inventarea metaniilor îi este atribuită Sfântului Pahomie. În secolul al IV-lea, acesta dorea să îi ajute pe monahii analfabeţi să ţină numărătoarea rugăciunilor şi a mătăniile pe care le făceau.
Aşadar, procedeul folosit pentru împletirea unui astfel de şirag respectă o tradiţie veche, care-şi trage originile din negura secolelor, neuitată până astăzi. Printre primele forme de metanii existente a fost o grămadă de pietricele sau seminţe, care era mutată dintr-un vas în altul, după ce, la fiecare, se zicea rugăciunea, însoţită de închinăciune sau mătănii.
Metanierul, „sabia" călugărului
Părintele Andrei Ghiţă, de la Schitul Darvari din Capitală, este unul dintre monahii înzestraţi cu darul plăsmuirii şiragurilor nesfârşite de metanii. Călugărul a deprins meşteşugul împletirii metaniilor acum zece ani, cu prilejul unei călătorii la Sfântul Munte: „La Athos, am văzut părinţii care făceau metanii şi m-am arătat interesat. Am văzut cât erau de bucuroşi că lucrau şi eu am început să mă bucur odată cu dânşii, mai ales când am simţit gustul lucrului. Încet, încet, am învăţat acest meşteşug, şi acum nu mai pot scăpa şi îmi pare bine".
Monahul vorbeşte cu ochii plecaţi spre ochiurile de lână, pe care le împleteşte cu o îndemânare precipitată. Vorbele i se amestecă cu picăturile de ploaie, care nu-l udă, chiar dacă norii furioşi au năpustit, peste pământ, ploaie cu găleata. Este păzit de teiul rămuros din curtea schitului. E linişte la Darvari. O linişte neobişnuită, dată fiind amplasarea sfântului lăcaş într-o zonă centrală a Bucureştiului gălăgios.
„Acest lucru de mână sau «rucodelie» (în limba slavonă, «rucodelie» înseamnă lucru de mână) are temeiuri patristice. În Pateric, este menţionat adesea acest termen. Părinţii patristici practicau acest lucru de mână pentru a-şi ocupa timpul liber cu muncă fizică şi cu lucrarea minţii, prin rugăciunea lui Hristos: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul»", specifică părintele Andrei.
Şiragul de metanii i se înmânează călugărului, în timpul slujbei de tundere în monahism. Ele sunt „sabia" sa spirituală, cu care luptă neîncetat împotriva duşmanului spiritual - diavolul.
Monahul explică: „Metaniile lungi, pe care le poartă călugării, monahii şi monahiile semnifică sabia Duhului. Când un candidat la monahism depune voturile, el primeşte, pe lângă celelalte veşminte monahale, şi metaniile".
Semnificaţia nodurilor împletite
Metanierul nu este un obiect utilizat doar de călugări. El poate fi folosit de către toţi cei care vor să se roage lui Dumnezeu, chiar dacă, astăzi, cei mai mulţi asociază metaniile cu amuletele, cu obiecte aducătoare de noroc.
În mănăstiri, cele mai răspândite sunt metaniile călugăreşti de 300 de noduri. Cele de 33 de noduri sunt purtate mai ales de mireni. Sunt croşetate în aşa fel încât firele să se suprapună, mereu, în formă de cruce. Şiragul de metanii este negru, pentru a simboliza bucuria tainică a rugăciunii.
În general, la un capăt al şiragului, se află o cruce făcută tot din noduri. Crucea simbolizează jertfa lui Hristos, biruinţa luminii asupra întunericului. Ciucurele sau canaful aminteşte de calvarul Mântuitorului. Este folosit la ştergerea lacrimilor de pocăinţă.
„În decursul istoriei creştine, s-a dovedit că este o lucrare binecuvântată de Dumnezeu, plăcută Lui, plăcută şi oamenilor, care aduce pace şi bucurie în suflet dacă ştii să împleteşti munca aceasta cu rugăciunea, cu satisfacţii duhovniceşti şi materiale. Singura condiţie este ca munca ta să o dăruieşti lui Dumnezeu", mai spune părintele.
„Munceşte şi te roagă!"
Monahul Ghiţă arată trebuinţa nodurilor din sfoară - lucrate cu atâta migală şi dăruire spirituală: „metaniile ne adună mintea, ne face mai atenţi la rugăciune. Aşa cum spune şi Apostolul: «Lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, ci este împotriva duhurilor răutăţii răspândite în văzduhuri»".
Părintele spune că orice om cu o conştiinţă spirituală, care îşi doreşte clipe liniştite, poate lucra astfel de împletituri: „Oricine poate face metanii. Indiferent ce lucru alege omul să facă în viaţă, el poate fi dus la bun sfârşit dacă este dăruit lui Dumnezeu. Aceasta este o lucrare tainică, o lucrare duhovnicească, care o deprinde doar cel care vrea să înveţe şi care are o conştiinţă duhovnicească. Nu are alt scop decât lucrarea rugăciunii".
Şiragul de metanii nu poate, desigur, să se roage singur, dar împletitul metaniilor e un mod potrivit de a împleti rugăciunea cu munca, în clipele mai libere. De asemenea, părintele ţine să sublinieze că este un bun prilej de a învăţa „şcoala răbdării. Te deprinde cu şcoala rugăciunii, cu şcoala blândeţii. Stăruind şi insistând asupra acestor lucruri frumoase, găseşti pacea şi liniştea. E o terapie de liniştire, o cale duhovnicească. Are bază patristică şi bază filocalică, pentru că la începutul oricărui volum din Filocalie este acel îndemn: «Munceşte şi te roagă!». Eu lucrez ori de câte ori găsesc prilejul şi, când simt nevoia de liniştire, pun mâna şi mă apuc de împletit metanii".
Părintele Teofil Părăian: „Metanierul este un suport material pentru o lucrare spirituală"
„Ce este rugăciunea de toată vremea? Ca să ştim ce este rugăciunea de toată vremea, e bine să ne gândim la ceva din rânduiala călugăriei. Când cineva se angajează la viaţa călugărească şi când i se face intrarea în monahism, în călugărie, în mod solemn, i se dă un obiect care ţine de veşmintele călugăreşti. Atunci când i se dă «haina veseliei», cămaşa cea albă, când i se dă reverenda, când i se dă rasa, când i se dă cingătoarea, când i se dă culionul şi camilafca, i se dă şi ceea ce numim noi metanie. Şi când i se dau metaniile celui pregătit pentru viaţa călugărească, se spune aşa: «Fratele nostru - i se spune numele -, primeşte sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos». Asta se spune, în general, în auzul tuturor, pentru toţi cei de faţă, să ştie cei de faţă că fratele nostru primeşte «sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos» (...).
I se dau metaniile şi călugărul trebuie să le aibă la el şi să zică mereu, întemeiat pe această metanie, întemeiat pe obiectul acesta, «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Prin urmare, obiectul acesta, metaniile, este un suport material pentru o lucrare spirituală care nu se face de la sine, nu se realizează de la sine. Şi atunci, omul se ajută şi cu ceva material, cu obiectul acesta pe care avându-l în mână, îşi aduce aminte mai repede că trebuie să zică rugăciunea, iar neavându-l în mână, de multe ori se întrerupe din rugăciune, îşi uită de îndatorirea de a avea «în toată vremea, în minte, în inimă, în cuget şi în gură, numele Domnului Iisus», îşi uită că trebuie să spună «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul»".
Raluca Brodner
Textul articolului preluat de AICI