Se afișează postările cu eticheta Maica Siluana traduceri...articole...interviuri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Maica Siluana traduceri...articole...interviuri. Afișați toate postările

vineri, 1 martie 2013

Mara, de vorbă cu maica Siluana




sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Maica Siluana despre: relația dintre mamă și copil, bătaie și educația copilului

Cum vede Biserica educația copilului?

interviu publicat pe site-ul Q bebe


1. Dacă ar fi să alegeţi trei calităţi obligatorii pe care trebuie să le aibă o mamă, care ar fi acestea?



O primă calitate necesară unei mame, cred că este să fie credincioasă, în sensul de a trăi credinţa în Dumnezeu, cât mai profund şi mai practic cu putinţă. Această calitate o va ajuta să fie conştientă de sensul vieţii omului pe pământ şi să-i crească pe copiii ei în armonie cu acest sens, care depăşeşte cerinţele vieţii ca supravieţuire sau vieţuire.

O a doua calitate necesară o consider a fi dragostea, ca dăruire conştientă şi liberă de sine.
Iar a treia, dar nu ultima, cred că este responsabilitatea, capacitatea de a-şi asuma consecinţele oricărui gest, cuvânt sau gând. Nu mă refer la responsabilitatea ca „socoteală" pe care va trebui să o dau pentru fiecare alegere. Ci ca asumare, în vederea continuării vieţii în plinătatea sensului pe care i-l dăm, liber şi conştient. Astfel, nici un eveniment exterior n-o va putea împiedica să fie o mama bună, atât omeneşte, cât şi duhovniceşte.

2. Cum vede Biserica relaţia dintre mamă şi copil? Cât de importantă este comunicarea dintre copil şi părinte?



În Biserică, relaţia dintre mamă şi copil este o relaţie de iubire cu iubirea lui Hristos în Duhul Sfânt. Acesta este o realitate ontologică şi nu circumstanţială. Trăirea şi împlinirea ei în viaţa concretă a fiecărei persoane sunt mai aproape sau mai departe de desăvârşire, în funcţie de putinţa şi bunăvoinţă fiecăruia. Pentru că şi mama dă, efectiv, din viaţa sa, copilului. Ea se dă pe sine ca hrană pentru menţinerea în viaţă şi creştere. Mai întâi, în pântece, îşi dă propriul sânge ca hrană; apoi, după naştere, oferă laptele produs în sânul vieţii sale. Iar după înţărcare, îşi dă ca hrană zilele sale. Numai o mamă poate să spună despre copilul său că „i-a mâncat zilele". Un tată se plânge de obicei că i se „mănâncă banii"!
În Biserică, o mamă este conştientă că a născut şi crește la sânul său un fiu al Lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om primeşte prin Botez puterea să „se facă fiu al lui Dumnezeu după har" în Fiul Cel Unul Născut. De contribuţia mamei depinde, în primul rând, realizarea spirituală a omului. Apoi, în Biserică, o mama nu este privită niciodată în mod separat de tatăl copilului. Ei sunt una şi această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă relaţia lor se poate destrăma, omeneşte vorbind. Nimeni nu va mai despărţi, în sângele şi moştenirile copilului, „partea" mamei de cea a tatălui.Pentru familia creştină, comunicarea dintre copil şi părinţi este strâns legată de comunicarea cu Dumnezeu în Biserică. Numai în Biserică primeşte fiecare energiile necreate, dumnezeieşti, care vindecă neputinţele omeneşti generatoare de traume şi de nefericire.
Grija şi oferta Bisericii, pentru cine are ochi să vadă, urmăreşte să îl scoată pe om din relaţiile bazate pe reciprocitate şi administrate de „un pilot automat". Acest "pilot automat" al nostru, comandat de tipare emoţionale şi de scheme psihologice pe care le-am dobândit de nevoie, odată cu învăţarea necesară supravieţuirii. Harul îl face pe om liber şi capabil să iubească în mod conştient şi jertfelnic.

3. Cum vede Biserica educaţia copilului? Care este mai importantă: educaţia spirituală, cea emoţională sau cea intelectuală?


În Biserică, omul este văzut şi cinstit ca întreg. Iar educaţia presupune îngrijirea şi cultivarea tuturor dimensiunilor şi lucrărilor persoanei umane. Educaţia spirituală înseamnă ridicarea componentelor afective şi intelectuale ale omului la rangul lor cel adevărat. Nu există în Biserică o spiritualitate abstractă, fără trup, simţire, minte şi inimă. Centrul spiritual al omului, inima în sensul biblic al cuvântului, uneşte toate puterile şi lucrările omului şi le spiritualizează, le induhovniceste prin lucrarea Duhului Sfânt. Educaţia copilului în Biserică înseamnă de fapt ridicarea lui din starea de „animal raţional", la starea de om deplin, de fiinţă spirituală.
Să nu vă speriaţi de aceste cuvinte şi nici de constatările pe care le faceţi privind în jurul vostru. Să nu facem din neputinţa creştinului actual, măsura lucrării Bisericii.

4. Ce trebuie să facă o mamă dacă are un copil dificil? Poate să îl pedepsească? Dacă da, cum?



În primul rând, o mama care are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în copilul ei, în comportamentul acestuia. Şi tatăl la fel. Ce face copilul este ceea ce a învăţat, în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin conţinuturile minţii şi sufletului ei, transmise direct şi viu copilului, încă din momentul conceperii.
Dacă mama va alege să-şi vindece rănile emoţionale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe şi manifestate de copil şi, apoi, de nepoţi.
În privinţa pedepselor, ele sunt necesare atunci când sunt ceea ce arătă însuşi cuvântul la originea lui: pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.


5. Ce părere are Biserică despre abuzurile asupra copiilor? Este vreodată bătaia "ruptă din rai", cum se spune în popor?

Da, da! Bătaia e ruptă din rai, adică este despărţită, prin rupere, de iubirea şi respectul care caracterizau relaţiile umane, înainte de căderea protoparintilor noştri. Iar iluzia că bătaia ar putea naşte iubire este o formă ascunsă a criminalităţii umane. Bătaia, în acest sens, este crescută din iadul din inimile oamenilor.
Dacă în Sfântă Scriptură şi în Biserică se vorbeşte despre pedeapsă corporală, despre bătaie ca mijloc de educaţie, este în sensul de a-i produce copilului o experienţa dureroasă, care să îl ajute să evite una ucigătoare. Cineva dădea un exemplu: nu-i poţi explica unui copilaş că este periculos să umble la prizele electrice, pentru că nu are structurile neuronale necesare înţelegerii. O durere produsă de lovirea peste mâna care se duce la priză, poate fi 

asociată cu priza care va deveni periculoasă. Totul este ca acest copil să simtă dragostea părinţilor în momentul acela şi nu frică, ură sau mânie...
Biserica priveşte orice abuz ca pe un păcat grav şi oferă remedii atât victimei, cât şi abuzatorului. Din păcate, în epoca postmoderna, limbajul folosit de Biserică nu mai ajunge lasufletul omului format în mentalitatea seculară. Aici este încă mult de lucru, deşi s-au făcut paşi importanţi spre a ieşi în întâmpinarea omului, cu nevoile şi durerile lui, specifice vremii actuale. O cunoaştere adecvată a acestor paşi va aduce un mare ajutor tuturor părinţilor şi educatorilor oneşti şi dedicaţi.

6. Cum să procedeze o mamă pentru a-i insufla copilului dragostea de Dumnezeu?

Să-L iubesca ea însăşi pe Dumnezeul Cel Viu, prezent şi lucrător, în Biserică şi în viaţa să.


7. Ce să îi răspundem unui copil de 3-4 ani care ne întreabă cine este Dumnezeu?


Mai întâi să-l lăsăm pe copil să meargă la Domnul aşa cum ni se oferă El în Biserică, încă dinainte de a fi conceput! Relaţia dintre Dumnezeu şi copil este nemijlocită şi vie. Dacăvom proceda aşa, vom avea mare folos să-l întrebăm noi pe copil cine este Dumnezeu. Vom fi uimiţi de răspunsurile lui, iar din acea uimire vom afla şi noi mai multe despre Dumnezeu.


8. De la ce vârstă putem duce copilul la Biserică şi care ar fi cele mai importante motive pentru a face asta?
Cum am mai spus, dinainte de a-l concepe. Copiii sunt prezenţi în viaţa părinţilor normali mai întâi prin dorirea lor. Această dorire să fie trăită în Biserică. Apoi,sămânţa părinţilor să fie plină de harul lui Dumnezeu, pe care părinţii îl primesc prin sfintele Taine şi îl păstrează, şi care lucrează prin rugăciunea şi prin viaţa lor, încredinţă.

Apoi, copilul va crește în pântecele mamei în Biserică. Va beneficia de harul şi iubirea lui Dumnezeu, prin mama sa, şi în prezenţa tatălui, iubitoare şi protectoare. După naştere, va beneficia de darurile lui Dumnezeu în mod personal, dintre care Cele mai mari sunt Botezul, Mirungerea şi Sfântă Împărtăşanie. Botezul este naşterea sa în Împărăţia lui Dumnezeu, Mirungerea este dobândirea Duhului Sfânt „Dătătorul de Viață Sfântă", iar Împărtăşania este hrana cea cerească.
Care este motivul pentru a face toate acestea? Dobândirea fericirii copilului, care nu este posibilă în viaţa „lumii acesteia". Pentru creştin, viaţa această este doar o pregătire pentru viaţa adevărată, care este viaţa veşnică. Şi viaţa veşnică, totuna cu viaţa fericită, începe aici, în viaţa pământească altoită pe Viaţa Care este Dumnezeu.

Acum participăm la bunătăţile cele cereşti, le pregustăm, aşa cum pruncul din pântecele matern participă la viaţa de după naştere. Tot mai mulţi experţi care studiază calitatea vieţii omului, dovedesc ştiinţific importanța experiențelor intrauterine ale copilului în „destinul" său viitor. Tot aşa, viaţa actuală a omului în Biserică este decisivă pentru calitatea vieţii veşnice.

Iar dacă nu l-am dus pe copil în acest fel la Biserică, putem să punem început bun în orice moment al vieţii lui. Va fi mai greu, pentru că i s-au format depinderi de vieţuire doar în dimensiunile sale bio-psiho-sociale, dar nu va fi imposibil. Pentru că omul are în adâncul său ceva care îl leagă şi îl cheamă la Viaţa cea adevărată, care este viaţa cu şi în Dumnezeu. Acest ceva se afla în om încă de la facerea lui şi nicio vicisitudine nu-l va distruge. Este ceea ce Revelaţia numeşte darul de a fi "după chipul lui Dumnezeu". Acest dar este lucrător şi nu îl lasă pe om să-şi afle linişte, până ce nu-i aude glasul!


9. De ce este atât de important botezul în viaţa copilului nostru? La cât timp de la naştere trebuie botezat bebeluşul? Care sunt cele mai importante tradiţii care trebuie respectate în acest sens?



Botezul este naşterea omului în Hristos, este restabilirea legăturii ontologice cu Dumnezeu, prin harul sfinţitor. Omul nebotezat, omul căzut, cum îl numim în teologia noastră, a rămas în legătură de har cu Dumnezeu, la fel ca orice altă făptură adusă de Dumnezeu la existenţă. El beneficiază astfel de menţinerea în existenţă, de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, numită Pronie. Beneficiază în continuare de ajutor şi călăuzire, pentru a căuta revenirea la Viaţa pe care a pierdut-o, atunci când a renunţat la harul special dăruit lui de Dumnezeu. Şi anume, harul sfinţitor, harul necesar lucrării asemănării cu Dumnezeu.Biserica oferă familiei învăţătura necesară şi corectă privind Botezul pruncilor, care sunt priviţi ca persoane umane, şi nu ca anexe ale părinţilor.

10. Ce sfaturi puteţi oferi mămicilor pentru a se bucura de un copil cu frică de Dumnezeu, care îşi respectă părinţii şi lumea ce îl înconjoară? Cum pot ele să îşi ferească micuţul de relele ce îl înconjoară?


Dragi mămici,

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi tot restul dorit de voi se va adăugă vouă. Acest cuvânt este chiar făgăduinţă lui Dumnezeu, Care S-a făcut om ca să ne facă pe noi dumnezei, cu harul Sau.
Străduiţi-vă să înţelegeţi această chemare-făgăduinţă şi să o urmaţi, pornind de acolo de unde vă aflaţi acum şi veţi cunoaşte bucuria după care tânjeşte inima voastră. Şi nimeni şi nimic nu va putea lua de la voi această bucurie. Eu am făcut aşa, iar acum trăiesc această bucurie, oricare ar fi evenimentele sau condiţiile exterioare.



Bucurie sfântă şi pace inimilor voastre în iubirea lui Dumnezeu!








joi, 7 octombrie 2010

Maica Siluana și potențialul de iubire


Unul dintre paradoxurile creștinismului ortodox este acela că marii îndrumători, modelele, duhovnicii, sunt adesea personalități cu totul nonconformiste. Exemplul cel mai bun în cazul monahismului românesc al anilor de după 1989 este Maica Siluana Vlad.
În timpul regimului ceaușist a fost profesoară de filosofie, dar de pe atunci era deja o persoană incomodă: într-o lume în care nu exista decât materialismul marxist-leninist, a avut îndrăzneala să conteste public ideologia comunistă. A devenit paznic, apoi bibliotecar în Galați, a fost hăituită de Securitate.
S-a călugărit la Mănăstirea Christiana, a fost stareță la Mănăstirea Jitianu, iar acum conduce obștea Mănăstirii „Sf. Siluan Athonitul” din Iași și Centrul de formare și consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Este deja cunoscută în țară, dar și peste hotare pentru îndelunga activitate în plan social: a străbătut, efectiv, prin spitale și pușcării, prin centrele filantropice în căutarea oamenilor suferinzi, deschizându-le poarta către o nouă viață, cea întru Hristos.
Există mărturii cutremurătoare (unele publicate deja) prin care Maica Siluana reușea să mângâie sufletele unor persoane aparent fără nici o șansă – prostituate, criminali, violatori etc. Conferințele și atelierele pe care le ține sunt pe teme dintre cele mai diverse: de la cultivarea inteligenței duhovnicești (adresate teologilor și clericilor) până la nenumăratele dureri care frământă aproapele…
Astăzi, alături de cele câteva maici care o ajută la Centrul de formare și consiliere din Iași, Maica Siluana este o adevărată instituție. Iată câteva probleme ridicate de copii și adolescenți – preluate de pe site-ul Centrului, unde pot fi găsite și amănunte, unele, răvășitoare –, adunate toate sub un nume inspirat ales, „Dureri împărtășite”: „Îl văd pe Dumnezeu ca pe Unul care nu-l lasă pe om «să trăiască»; Am nevoie de o «merindă» duhovnicească; Sunt un om mort de frică!; Învățătoarea venea pe la fiecare și ne dădea zdravăn la toți cu muchia riglei; Domnul să binecuvânteze pe cei ce m-au rănit!; Aveam un coleg de care râdeau mai toți copiii; Cred că i-am iertat, dar știu sigur că nu sunt încă vindecată; Singura diferență este că acum pot să plâng în brațele lui Dumnezeu și El mă ajută să înțeleg lucrurile; Niciodată nu m-am gândit că mai sunt copii care au trăit tragedii ca ale mele; Știi, mamă, ce frici am dus în tăcere? Știi, tată, ce impact a avut jocul tău sexual asupra mea?; Sufletul meu este un munte; Cât de frumos se sprijină copacii unii pe alții!; Știți, acum îmi vine în minte așa: Dumnezeu e puternic, de ce nu mă vindeca imediat?”
După cum se poate intui, sunt copii și tineri cu nenumărate probleme – familii dezorganizate, abuzuri sexuale etc. – care găsesc astfel un umăr pe care să-și spună durerea. Și, mai ales, să găsească o rezolvare de ordin spiritual (duhovnicesc), căci aportul psihologului terapeut nu este nicidecum exclus, ci, dimpotrivă, o fericită completare.
Personalitate polivalentă, dar centrată definitiv pe vocația sa de căpătâi, Maica Siluana ține uneori conferințe studenților – despre bucurie, despre iertare, despre cum este să fii tânăr într-o lume necreștină. Iată și temele câtorva ateliere coordonate de Maica Siluana și ținute împreună cu surorile de la Centrul de consiliere și formare: Atelier Art-terapie pentru tineri; Grup deschis Al-Anon (alcoolici anonimi – nota redacției); Seminarul Ascultarea în Biserică; Comunicare și dezvoltare personală; Educație religioasă ș.a.m.d.
O activitate prodigioasă care arată potențialul de iubire cu care este dotat creștinismul ortodox.

Ziarul Timpul, 6 octombrie 2010 - articol realizat de Marius VASILEANU

marți, 25 mai 2010

LA CAPĂTUL DURERII E DUMNEZEU - Maica Siluana Vlad


Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.
Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale. Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizatã „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal, bucuria.
Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm. A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine și că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fața mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare. Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi eram deja deznădăjduită că nu există bine.
În momentul în care te întâlneşti cu tine, reacţionezi neaşteptat, fie în bine, fie în rău, în faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznădejde pentru că nu poţi să trăieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu atâta admiraţie, plăcere, până a te identifica cu acel discurs.
Când am intrat în biserică şi am văzut că fac acelaşi lucru, că iau putere de la Dumnezeu, înţelepciune de la Dumnezeu şi că repet aceleaşi căderi şi că ispita deznădejdii era la îndemâna mea la fel ca și înainte, atunci a murit în mine orice formă de pietism sau de evlavie emoţională. Ştiam că oricât ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna. Şi atunci m-am aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis:
„Doamne, ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să postesc şi să fac mătănii şi să mă rog şi să stau în încordarea asta ca să obţin bucuria şi apoi să o pierd, întâlnindu-mă cu mine, nu am să pot, nu rezist, am stofa de om slab”.
Şi atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta Scriptura am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul Lui: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Orice tentativă a mea de a face ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de gânduri şi credinţe ale mele, care sunt construite pe „eu pot” .

Întâlnirea cu propriul sine

Pr. Sabin Vodă: Pe părerea de sine.

M.S.: Da. Şi când am înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la aceasta constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus „Doamne, omoară-mă Tu, că eu nu pot să mor. Ajută-mă, Tu, te rog, iar când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă”, cum zice părintele Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce, citind cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în fața acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă când am descoperit înlăuntrul meu aceşti draci și aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi. Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de la noi nicio performanţă, căci poruncile Lui nu sunt strigăte, „Haide, fă acuma că, dacă nu faci asta şi nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către noi.

O altă metodă concretă a lucrării minţii şi a sufletului nostru este aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.

Pr. S.V.: Aici voiam să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine, pentru că, prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire genetică şi nu numai genetică, ci şi de la părinţii noştri, toată încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte propriul sine?

M.S.: În faţa lui Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin rugăciune că, de fapt, e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău. Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri, nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este frică, nu, nu, nu”, aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care m-am trudit. Nu pot spune: „Vezi, Doamne, sunt nevinovat“, pentru că toate acestea le-am învăţat împins de instinctul de supravieţuire şi de mentalităţile părinţilor. Nu.

Acum singura mea şansă ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale mele.

Pr. S.V.: Să zic că de fapt asta am devenit.

M.S.: Exact. A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme. Şi zic:

„Uite Doamne, uite ce gândesc eu, schimbă tu gândul acesta. Doamne, uite ce simt eu, sfinţeşte tu simţirea asta!”
Nu-i spun lui Dumnezeu:
„Ştii Doamne, noi nu mai avem grâu acela din care se făceau prescurile la început, făina aceasta e îmbunătăţită cu amelioratori şi Ție nu o să-ţi placă aşa că nu-Ți mai facem Liturghie, îţi cânt şi eu Aleluia şi am terminat”! Nu.
Dumnezeu nu vrea asta, noi ne ducem cu ce avem, cu pâinea noastră şi o oferim şi cu adevărat (…) deci eu însămi pot să mă transform în ce vrea Dumnezeu să mă prefacă, din păcătos în sfânt sau din păcătos în om drept slăvitor, drept credincios, numai dacă îmi asum acestea, ce am primit de la părinţi, ei mi-au dat ce este mai bun şi eu trebuie să iau acest mai bun şi să dau lui Dumnezeu să-l facă bun cu adevărat.

Pe noi ne doare lipsa bucuriei

Pr. S.V.: Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!”

M.S.: Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar. Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”.

Pr. S.V.: Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei.

M.S.: Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit de-abia acum…

Pr. S.V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?

M.S.: Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.” Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru.

Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt.
Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine. Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”.
Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.

luni, 15 februarie 2010

Biserica este biruitoare - interviu cu maica Siluana Vlad, apărut în ediția specială de azi, 15 februarie 2010, a Jurnalului Național


Despre studenţii din vremea comunismului şi cei de azi, despre intelectualii români faţă cu Biserica, despre dependenţe şi despătimire, despre încercările românilor în vreme de criză, despre rezistenţa prin credinţă, a acceptat să ne vorbească maica Siluana Vlad.

de Daniela Cârlea Şontică


Maica Siluana de la Mănăstirea Sfântul Siluan Athonitul din Iaşi conduce Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil al Arhiepiscopiei Iaşilor. Prin activitatea misionară de la centru, împreună cu câteva călugăriţe, le oferă celor din penitenciare, dar şi din afara lor consiliere pentru a renunţa la droguri, alcool şi prostituţie, arătându-le perspectiva de a deveni oameni liberi de păcate. Maica Siluana are un răspuns duhovnicesc pentru orice întrebare adresată pe site-ul www.sfintiiarhangheli.ro.

Jurnalul Naţional: De ce credeţi că intelectualii se apropie mai greu de Biserică? Sunt mulţi care mărturisesc că ei cred, dar nu aprofundează mai mult relaţia cu Dumnezeu, nu merg la biserică, rămânând la stadiul teoretic al credinţei.

Maica Siluana Vlad: Eu nu sunt sigură că intelectualii se apropie mai greu de Biserică. Şi în rândul lor există cam acelaşi procent de credincioşi „practicanţi" şi „nepracticanţi", doar că, fiind numeric mai puţin în sânul comunităţii, ni se pare că sunt mai puţini în Biserică. Dacă am face un procentaj pornind de la cei prezenţi la sfânta Liturghie, cred că intelectualii, incluşi fiind şi cei în devenire, vor fi majoritari.

Cei care mărturisesc o credinţă în Dumnezeu fără să creadă în Biserică nu cred, de fapt, că Dumnezeu Fiul S-a făcut Om ca să ne dăruiască o viaţă pe care nu o avem în noi înşine, fiind Viaţa Lui, Viaţa dumnezeiască. Credinţa teoretică presupune o implicare a conceptului de Dumnezeu în lucrarea minţii pusă în slujba dorinţelor omului legate de confortul psiho-somatic prin obţinerea unor satisfacţii imediate şi cât mai rafinate în toate dimensiunile personalităţii sale: raţională, morală, estetică, afectivă, emoţională etc.

Omul care alege acest fel de credinţă seamănă cu un prizonier care nu-şi doreşte libertatea, ci îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din lagăr.

De ce se întâmplă acest lucru? Există tot atâtea răspunsuri câţi oameni sunt. Fiecare se împotriveşte lui Dumnezeu şi ofertei Sale de a ne face dumnezei după har, în felul său şi din motivele sale. Dar în esenţa lor, toate aceste motive sunt expresii conştiente ale refuzului lepădării de sine necesare luării crucii şi urmării lui Hristos Cel Viu.

Pe lângă această împotrivire, intelectualul este şi împiedicat de o anumită extindere a metodei sale de cunoaştere ştiinţifică în domeniul credinţei. El e obişnuit să creadă numai ceva ce s-a dovedit adevărat după o îndelungă experimentare şi atentă confruntare de opinii. În lumea lui, mai întâi este experienţa, apoi cunoaşterea şi la sfârşit credinţa ca un set de opinii „sigure". Acest demers cognitiv, folosit în relaţia cu Dumnezeu, va sfârşi într-un „crez de uz personal (vezi individual)", acea „credinţă a mea" care-l ţine pe om departe de Izvorul Vieţii care este Biserica.

Pentru a-şi „veni în fire" şi a se întoarce „în Casa Tatălui", acest tip de credincios are nevoie să trăiască o adevărată înnoire, răsturnare a minţii, o convertire, o metanoia. În relaţia cu Dumnezeu, ordinea este: credinţă, cunoaştere, experienţă. Experienţa duhovnicească este rodul cunoaşterii dobândite prin credinţa vie, ca relaţie faţă către Faţă şi ca împărtăşire cu Dumnezeu prezent şi lucrător în Biserica Sa. Şi nu puţine sunt astfel de răsturnări în zilele noastre. Cine are ochi de văzut le vede şi dă slavă lui Dumnezeu!

• Aş dori să vă referiţi puţin la perioada de dinainte de 1989, când ateismul era o religie de stat. Cum au rezistat oamenii în faţa lipsei - cel puţin oficiale - a credinţei în Dumnezeu?

Maica Siluana Vlad: Rezistenţa spirituală a omului în vremuri de mare restrişte, care sunt vremuri de cernere a credinţei, este rezistenţa Bisericii. Dumnezeu a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşit şi că puterile întunericului nu vor birui Biserica Sa. Mulţi judecă greşit în acest sens, pentru că nu s-au împărtăşit de Taina Bisericii. Oricât ar fi de prigoniţi sau ucişi, sau păcătoşi sau netrebnici fiii Bisericii, ea este Biruitoare pentru că este Trupul lui Hristos Cel Înviat.

Dacă am judeca după oameni şi după faptele lor, puţini credincioşi au rezistat în sensul adevărat al cuvântului în vremea dictaturii comuniste. Dar aceşti puţini i-au susţinut cu viaţa lor, cu rugăciunea lor şi cu jertfa lor şi pe cei care nu rezistau. Rugăciunile celor ştiuţi şi ale celor neştiuţi, ale celor ascunşi în „crăpăturile pământului", cum spunem în Biserică, au susţinut dinăuntru slăbiciunea celor mulţi.
Aceştia sunt cei care, cunoscând în Duhul Sfânt că „aproapele meu e viaţa mea", s-au rugat cu lacrimi, şi se roagă şi acum, după modelul Domnului, şi pentru iertarea celor care n-au rezistat, au trădat, au torturat, au ucis ori s-au lepădat de Dumnezeu din frica de chinuri sau neştiinţă. Iată puterea care ne-a susţinut şi ne va susţine şi prin care ne vom mântui dacă vom alege să rămânem în Biserică şi să ne pocăim pentru toate căderile suferite sub povara vremurilor grele.

Generaţii de studenţi

• Aţi cunoscut bine lumea studenţească înainte de călugărie, dar la fel de bine o cunoaşteţi şi acum, prin activitatea de la Centrul de consiliere, de la conferinţe, de oriunde mergeţi, dar şi prin intermediul site-ului unde răspundeţi multor întrebări. Aţi putea să faceţi o paralelă între problemele tinerilor din vremea comunistă şi ale celor de astăzi?

Maica Siluana Vlad: Înainte de călugărie, am cunoscut mai multe generaţii de studenţi şi fiecare avea specificul ei. Prima, generaţia mea, era încă marcată de o rezistenţă lăuntrică la ateism şi incultură, având încă acces la izvoarele culturale şi spirituale de dinainte de război. Ea venea imediat în urma celor care au fost prigoniţi, torturaţi sau ucişi în închisorile comuniste timpurii şi avea deja posibilitatea să se distanţeze şi să se ferească de cei care au „aderat" la comunism, devenind activişti sau colaboratori. A fost o generaţie care forma o adevărată „pătură mijlocie", care, deşi ţinută sub observaţie, avea posibilitatea să evadeze în cultură, mai ales literatură şi muzică.
A urmat apoi generaţia perioadei „deschiderii" de după '68, care a absorbit cu sete fervoarea culturală şi spirituală care ne îmbăta pe atunci.

Din roadele ei s-au hrănit apoi, din ce în ce mai anemic, şi cei din generaţia „revoluţiei culturale"... Din '71 până în '89 au urmat generaţii de studenţi trişti, unii limitaţi la nevoia de diplomă, alţii torturaţi de dorinţa evadării în „lumea liberă"... Singurele scântei de viaţă din ochii lor erau aprinse de poveştile lor de dragoste şi de lungile conversaţii în jurul unui pahar de votcă... În rest, se lăsau striviţi de grija de a „face rost" de cele de trebuinţă pentru a supravieţui... Studenţii ultimilor ani ai dictaturii comuniste erau trişti, dar încă vii. Găseau mereu ceva pentru care să „se zbată"!
După '90 i-am cunoscut pe studenţi mai ales în căutările lor spirituale. A fost o vreme în care chiar trăiam sentimentul că toţi studenţii sunt sau vor deveni curând membrii ASCOR şi că toţi sunt flămânzi de spiritualitate. Relaţia mea cu ei se limita la întâlnirile din cadrul conferinţelor duhovniceşti, unde sălile pline şi întrebările profunde şi vii mă împiedicau să văd dincolo de aceşti „sculaţi din somnul de moarte al ateismului".

Şi acum cred că toţi studenţii sunt flămânzi de spiritualitate, de Dumnezeu, dar, din păcate, mulţi sunt inconştienţi de această foame de Absolut şi caută să şi-o satisfacă prin cele mai frivole forme de desfătare şi prin consum. Dorul de libertate al celor dinaintea lor a decăzut într-o fascinaţie în faţa libertinajului vremii. Ei sunt însă victimele, şi nu autorii, acestei decăderi. Autorii ei morali şi reali sunt familiile lor şi şcoala. Părinţii, rămaşi prizonieri ai mentalităţii importanţei unei diplome universitare pentru „viitorul copilului", îşi împing copiii să „facă o facultate cu orice preţ" şi chiar în pofida lipsei de vocaţie sau de competenţă.

Şcoala? De fapt, şcolile? Din ce în ce mai numeroase au şi ele nevoie „cu orice preţ" de studenţi... Acum, mulţi studenţi şi mulţi profesori universitari sunt trişti de moarte, chiar dacă încă mai neagă sau ascund asta.

Cum ar putea fi un profesor care întâlneşte în lucrările unor studenţi la psihologie expresiile: „psihologişti" în loc de „psihologi", „psihiatrişti" în loc de „psihiatri" şi „artişti terapişti" în loc de „art-terapeuţi"? Cum pot fi studenţii aceştia altfel decât trişti de moarte că-şi pierd anii tinereţii minţindu-se şi minţindu-şi familiile? Cred că această lipsă de motivaţie sau capacitate de a studia este cea mai dureroasă problemă a studentului român de astăzi. De aici urmează nu doar degradarea vieţii de student, ci şi a celei morale şi umane.

Slavă Domnului, aceşti studenţi nu sunt o majoritate, dar faptul că sunt câţi sunt şi că promovează totuşi este o destulă durere.

• Care sunt cele mai mari încercări ale românilor de azi? Dar cele mai mari riscuri la nivel sufletesc?

Maica Siluana Vlad: Eu aş împărţi românii în două mari categorii: cei care Îl cunosc pe Dumnezeu şi se silesc să trăiască după voia Lui şi cei care nu-L cunosc şi nici nu pot sau nu vor să-L cunoască şi trăiesc după voia lor. Pentru prima categorie, încercările sunt multe şi nu uşoare, dar prin fiecare nouă încercare ei se unesc şi mai strâns cu Domnul în Biserica Lui. Riscurile lor sufleteşti sunt legate de posibilitatea de a nu mai discerne care este voia lui Dumnezeu în anumite situaţii şi de a neglija sau ignora Puterea pe care ne-o dă Domnul prin Sfintele Taine ale Bisericii Sale.
Pentru cea de a doua categorie, încercările cele mai grele atacă familia şi copiii şi vin din fuga după bani, plecarea în străinătate fără întreaga familie, desfrâu, patima beţiei, dependenţa de jocuri de noroc sau de pornografie şi violenţa în familie. Suferinţele copiilor noştri în aceste vremuri „de libertate" sunt cutremurătoare pentru cine are urechi să le audă plânsul...
Riscurile lor sufleteşti: moartea sufletului, bolile cumplite ale trupului şi o viaţă de iad încă de aici. Doamne, pentru rugăciunile Sfinţiilor Tăi, dăruieşte tuturor pocăinţa, ca să se întoarcă şi să fie vii!

Vindecătorul trupurilor

• Dintre toate dependenţele de care ajung oamenii să sufere, care credeţi că este cea mai grea?

Maica Siluana Vlad: Sunt câteva care pot intra în categoria „cele mai grele", şi anume: dependenţa de jocuri de noroc, dependenţa de pornografie şi cea de droguri, inclusiv de alcool. Grele atât pentru degradarea fiinţei umane şi suferinţele pe care le provoacă şi celor din familie, cât şi pentru că ieşirea din robia lor pare cu „neputinţă pentru om".
La început, omul cade pradă lor din cauza puterii pe care o are plăcerea adusă de ele de a-i da omului iluzia că depăşeşte, că iese din durerile şi neputinţele vieţii. Ele oferă la început o întreagă paletă de desfătări prin care ispititorul, urâtorul de oameni diavol, îi atrage pe cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu şi bucuria de a fi cu El.
Abia apoi, patima, boala dependenţei îşi arată colţii ucigaşi prin destrămarea, stricarea vieţii începând de la cea morală până la cea biologică. Omul îşi pierde valorile, morala, sensul vieţii şi, mai încet sau mai repede, trupul intră într-o adevărată distrugere, începând cu creierul. Dacă ieşirea din boala patimii, din dependenţe ar presupune doar lepădarea de desfătare, mulţi robi ai lor s-ar elibera la un anumit moment dat al robiei lor.
Dar ei au de înfruntat suferinţe în trup, datorate degradării acestuia, care li se par de neîndurat. Este ceea ce numesc specialiştii „sevraj". Aici omul are nevoie de Dumnezeu, pentru că numai El este Vindecătorul trupurilor şi sufletelor noastre şi Dătător de viaţă nouă. Aici are nevoie şi de comunitate, pentru că omul nu poate fi cu Dumnezeu de unul singur.
Fie ca Domnul să ne ajute pe toţi să intrăm cu credinţă şi nădejde prin uşile pocăinţei deschise de Sfântul şi Marele Post, pentru a ne curăţi, vindeca şi lumina cu mila Lui cea mult prisositoare! Nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta şi nici neputinţă pe care să n-o poată îndrepta când omul alege Viaţa pe Care ne-o dăruieşte în Sfânta Sa Biserică!

Interviu publicat în Jurnalul National, din 15 februarie 2010,
http://www.jurnalul.ro/stire-editie-speciala/biserica-este-biruitoare-535829.html

miercuri, 17 iunie 2009

Recomandare carte: Meșteșugul bucuriei, volumul 2


Bucuria, ne mărturisește Domnul, Îi aparține întru totul Stăpânului și o dăruiește celor care îi aud glasul și Îl urmează, ca slugi bune și ascultătoare, dorind să intre în această bucurie. Așadar dacă bucuria este darul lui Dumnezeu și nu o răsplată pentru vrednicia slugii, ce loc ar mai avea în iconomia ei meșteșugul omenesc? Meditând la pilda talanților, vedem cum stăpânul răsplătește slugile bune și credincioase peste puținul încredințat, cu făgăduința unor ”multe” peste care le va pune în viitor. Acum li se oferă intrarea în Bucuria Sa. Aici se întemeiază gândul și strădania mea de a meșteșugi bucuria, de a lucra cu inspirație de sus cu timpul oprit într-un acum în care tot ce am făcut în trecut își are plata în viitor. În această răscruce se cere ființei mele, ancorată în prezent, știința de a fi fără a depinde de a avea. Dacă surprind această putință de a mă încredința lui Dumnezeu pâna la a nu mai avea nimic al meu, voi fi gata să mă lepăd de mine cel ce eram până acum și să trăiesc într-o totală atârnare de făgăduințele și prezența Lui și voi gusta bucuria despre care mi-a vorbit. Meșteșugul bucuriei este învățătura unui mod de a fi și curajul de a trăi viața de zi cu zi, oricare ar fi evenimentele ei, în această atârnare de Dumnezeu și făgăduințele Lui.
Acum Dumnezeu nu mai este pentru mine sluga nevoilor și dorințelor mele, mici și mărunțele , ci Domnul și Stăpânul Bucuriei. Acum pot fi în bucuria lui și când plâng și când sunt bolnav și când mi-am pierdut portmoneul sau locul de muncă și când am fost părăsit...Durerile acestor pierderi devin acum tot atâtea ”prescuri” pe care Domnul le transformă în bucurie. Iar bucuriile cele pământești, pe care le trăim, devin tot atâtea îndemnuri de a nu ne opri pe Cale, până nu vom dobândi bucuria pe care nimeni și nimic nu o poate lua de la noi. Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Monahia Siluana Vlad


Cartea este tiparita cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului TEOFAN, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, la Editura Doxologia, în anul 2009 și se poate comanda online de AICI sau AICI

vineri, 12 iunie 2009

Pași pe treptele iubirii...

Pași pe treptele iubirii...

1. Să recunoaștem că noi nu putem iubi!

Iubirea nu este un sentiment, iubirea este o atitudine profundă de viață față de celălat...îl ajut pe celălat să fie, nu-l împiedic să fie, îl ajut pe celălat să devină, ceea ce este chemat să devină, îl slujesc pe celălat să devină ceea ce este chemat să devină...

2. Să învăț să mă golesc de mine, să mă lepăd de ale mele!

Când simt că aș vrea ca cei pe care-i iubesc, să se poarte într-un anume fel, să renunț la acest lucru, să zic: De ce trebuie să se poarte cum mi-aș dori eu?!

3. Să învăț să mă schimb pe mine!

Care-s reperele? Cum pot să mă schimb? Împlinind poruncile!

4. Să-i iert pe ceilalți cum mă iert pe mine măcar!

5. Să-l ducem pe celălalt la Dumnezeu!

6. Restul ne învață Dumnezeu și Sfânta Biserică!

... pas cu pas!



Maica Siluana