duminică, 30 august 2009

About His Icon

I've started crying when I'd seen His icon from Sinai. And I've wanted so much to have it. Surprisingly, I've had a hard time finding it.. What I'd like to emphasize is that His blessing hand looks normal in His other various “representations”. There is nothing in there to draw your attention ... You'll understand what I mean ...

During one of my depression crises, I've punched the wall! Violently! I've painfully collapsed in bed with my fist open and reddened… yelling and arguing with Him. But during my suffering, I could not help staring at the icon. Then I've become speechless! His hand in my icon is reddened. His hand seems bloody! I do not know why there is such a contrast but the color is very saturated in that spot, and His hand seems bloody.

It seemed to me that He was crying and telling me: “I feel your pain"! He has felt my pain. My punching the wall has been rebellious and spiteful. It has been desperate! But I've hurt Him! It hasn't been my fist punching that wall, but His.

Ever since then, I have never punched anything and I've been looking at His hand, hoping that it's healing. That it's recovering! But that red spot is still on the icon for me never to forget … In fact, I do not remember the icon in a different way. I want to believe that this was His way of telling me that what hurts me it also hurts Him, that He feels my pain and that I am very important for Him in my suffering.

About my Mother

This image of my mother holding my hand on our way back home, in a summer afternoon. Her silk daisy-flowery dress was waving in the wind and it seemed to touch and tickle me. We were walking with the sun in front of us and the wind was blowing in our faces. She was laughing! She was wearing some delicate navy blue sandals with high heels. She was so beautiful and smooth. She was holding my hand and while I was walking, I was looking at her. I kept looking at her! As long as she was holding my hand, I wasn't caring on what I step. I was so proud and fond of my mom. As long as she was holding my hand, nothing bad could happen.

About music …

Yann Tiersen is a crazy beautiful and extraordinary French musician. While listening to his music, I can ride a bicycle without holding the handle bar and I'm convinced that no car will hit me. There is no way this could happen! It's my street ... It's my one-way street, it's my childhood bicycle, it’s the way to the sea and towards the light and I have the power to pedal towards it.

I downloaded a movie with and about Arvo Part yesterday. In my heart, this was my Christmas gift for you. It says in the movie that every blade of grass has the value of a flower. What a miracle! Each musical note has a value by itself. I understand that there is God in every person now. It makes sense now. I understand what it means to have a calling to be God.

Chagall is the equivalent of Yann Tiersen in painting. I've identified myself in his paintings. I am the one who is flying, I am the one flying over Paris in a bride dress, it's me who he is holding so tenderly in his arms and it's me all the violins in the world are playing for.

About myself

I know that somewhere deep down in my soul, there is something precious and valuable. It's a crumb of divinity. I am not scum. I am not a creep as my mother used to call me. I am a human being who wants to grow and who wants to be good. Who struggles to be good.

His hands have cured all my vices which I've considered impossible to get cured. There is no “I can't do this”! I've stopped smoking cigarettes or other herbs, I am trying to get rid of “intellectual masturbation” (it is easier with the bodily one). It doesn't seem that hard to refrain from bodily relations. I'm fighting the filth around me with a power that it is not mine. It is His! It is very easy because I know I do everything for Him. He has showed me how beautiful and delicate His world was. He made Yann Tiersen and Arvo Part so crazy and so delicate and their music is made by Him for Him!


He has given me my grandmother and He has wanted me to live with her in an insane family for me not to become insane and to commit suicide and to give me a benchmark of normality.

He has given me D. to give me a reason. It was for me to see that by and through D., by holding his hand, I can reach Him. He has given me D. to protect me and to take care of me. Because of His abundance of love, he has given him to me. I would have never reached Him with R. How could I have lead a stranger to Him when I had not known the way? I've broken up with R. not because he had not been loving me. I understand now. We would have been happy for a while, but we would have gotten bored quickly of each other. One cannot build anything on sand ...

The human love is so uncertain, so fragile, so unsafe. It is so temporary.

I would have never confessed. I would have never yearned for the Eucharist. I would have never met Father …

No, I would not have reached Him in another way! And…especially, we would have never met, Sister, in that store on the outskirts of Iasi, on that sunny day, where I had not been since then ... I would have never looked for myself, deep inside me, on Wednesday, December 17, 08, at 8:38 am, knowing that my Sister is at the other end of this invisible thread ...

The greenest M.

My beloved and green girl,

Thank you for your tears, for the music and for your love!

Thank you especially for the confidence to go along with me through all this birth from pain. Yes, I feel more deeply the sharing of these birth pains. I am reborn in a deeper and more real manner with each and everyone of you that dares to go through your souls' customs, although I do not remember a thing about myself.

Let me kiss your hands and I ask you to forgive me for my helplessness or all my oversights, because they come from a human being with a soul still to be cured.

With love and gratitude,

Mother Siluana


"Am văzut... (eh, îmi scapă termenul ăla cinematografic) În fine, un rezumat al unui film, în care era vorba despre un copil și un tata, care se iubeau mult, se bucurau împreună de multe lucruri! Și tatăl lui schimba mereu macazul la trenuri, parcă așa era. Și la un moment dat, erau și tatăl și fiul acolo unde se schimba macazul, tatăl fiind într-o cabină, copilul afară, lângă linie pentru că îi plăcea să privească trenurile. Ei, și trenul venea, și urma să treacă peste un pod (care se putea ridica, se „rupea” în două... mă rog), care dintr-o greșeală chiar atunci se ridica. Copilul a observat, a încercat să tragă o manetă, ceva, dar a alunecat undeva între linii, așa încât urma să fie strivit de tren. Tatăl a observat asta și... trebuia să aleagă între sacrificarea fiului și salvarea persoanelor din tren, sau salvarea băiatului, care era cel mai „scump” și de preț „element” din viața omului. Și a ales să sacrifice fiul. După ce a tras maneta aia, a ieșit afară... Filmulețul surprinde și oamenii din tren, ce făceau, simțeau... unii plictisiți, obosiți, adormiți, iritați, egoiști, enervați... Și printre ei era și o fată care era în toaletă și își administra doza de droguri. Iar când trenul a trecut peste copil, tatăl era lângă linie și își manifesta durerea. Fata care se droga a observat că omul de lângă linie are ceva și și-a dat seama că... au trecut ca prin urechile acului... că fuseseră salvați cei din tren, și atunci dă la o parte drogurile, nu și le mai injectează. Și după ceva timp, peste zile (poate ceva ani, nu știu), ea îl revede pe tată în gară și ea se apropie sugestiv spre el, ținându-și în brațe copilul, în semn de recunoștință că au fost salvați, că și-a dat seama că trebuie să se bucure de viață. I se acordase o șansă. După gestul fetei, tatăl ridică mâinile spre cer mulțumit, și zâmbind, cu o bucurie probabil nemărginită!) Și persoana care mi-a dat linkul, și-a zis părerea, că tatăl acela ar fi Dumnezeu, Care Și-a sacrificat Fiul pentru noi, să avem o a doua șansă. Și mă gândesc eu așa... cât de dureroasă și chiar grea e iubirea necondiționată. Când iubești necondiționat, tu nu aștepți de la cel de lângă tine nici un semn de iubire, nici un gând de recunoștință, nici o atitudine de mulțumire, nimic din astea, și tu nu pretinzi că ai vrea să primești un „beneficiu” din partea celui pe care îl ajuți. E durere iubirea necondiționată. Doamne, nu pot crede ce înseamnă, ce mare poate fi iubirea asta! Eu nu știu să iubesc, eu iubesc condiționat, de frică, și doar ca să primesc înapoi iubire, să compensez lipsa. Dacă nu vă scriam, nu concretizam ideea, și nu puteam să pricep, să ajung mai adânc cu inima. Wow! Nu am cuvinte pentru iubirea asta necondiționată. Chiar e cum zice în seminar „ORICE AI FACE, EU TE IUBESC!”. Așa m-au atins cuvintele astea, dar nu puteam să le înțeleg! E durere iubirea necondiționată. Și cel care iubește așa, tot ce își dorește și tot ce îl împlinește ca existență, ființă pe pământ (vorbim de om), este să îl știe pe cel pe care îl iubește bine, să îl știe fericit, bucuros, bine, atât doar își dorește, renunță la nevoile lui, la dorințele lui. Pfuuu! Cam grele! De... scriu că să mă aflu în treaba. Dar știți că eu scriu pentru mine, nu? Eu scriu ca să conștientizez, că văd așa cu gândul nu fac nimic. Mda... nu știu să iubesc! Am un mod bolnăvicios, foarte bolnăvicios și pătimaș. Eu am tendința să fac bine, mă bucură inițial binele celui de lângă mine, da' aștept recunoștință) ce praf îs! Halal iubire! În seara asta mi-am dat seama ce aștept eu când fac un bine. Dumnezeu așteaptă recunoștință? Neah! Pai atunci de ce ne mai judecă maică așa de aspru la sfârșit? (ați scris și pe site unuia de judecata înfricoșătoare? Frică cu iubire? Cum se împacă astea două? Ei, astea nu le mai ating cu inima mea.
Chiar duminică la slujbă părintele V. a zis că fiecare păcat pe care îl facem, Îl răstignim din nou pe Iisus Hristos, pentru că El a venit chiar pentru asta, să ne mântuiască, sacrificiul Lui a fost spre salvarea noastră, mulți dintre noi (surprinde și în filmulețul acela) fiind total inconștienți de ceea ce se întâmplă, și de șansa a doua care ni s-a dat. Dar mă simt așa goală și proastă că nu pot ajunge la profunzimea lucrului! Da e foarte multă durere iubirea asta, că dacă nu ar fi necondiționată, bănuiesc că implicit devine egoistă și mă folosesc de cel de lângă mine și tot ceea ce fac e ca să mă simt eu bine, să îmi compensez lipsa, să mă simt iubit(ă)... Și durerea cred că vine atunci când faci acel sacrificiu... of, habar n-am! Chiar mă irită superficialitatea asta pentru că nu pot ajunge profund.
Ah, mi-a venit o idee: Dumnezeu și omul acela din filmuleț n-au mai gândit ceva de genul „Dar câți dintre ei vor fi recunoscători pentru că le-am salvat pielea? Câți dintre ei merită să le fi salvat viața, când al meu copil era un om minunat și care mă fericea și cu care trăiam în bucurie?”. E crunt când mă gândesc la durerea pe care a avut-o când și-a pierdut fiul. Mă simt cam inconștientă, Maica! Ce e ciudat e că la momentul când mi-ați zis că iubirea e durere a fost o dezamăgire, și încă o simt pentru că... pentru mine sună iubirea ca fiind ceva cald, plăcut, „pufos”. Dar de fapt e mult mai adânc și dureros. Lucrurile sunt mult mai adânci și mai profunde, și lipsite de egoism. egoismul ăsta și mândria.... hmmm..... îs mari rău!"


Fetița mea iubită,

Mulțumesc mult pentru mesajul tău!

Da, iubirea e durere pentru că presupune o permanentă naștere precedată de o la fel de permanentă moarte. Moare sugarul, se naște copilul, moare copilul, se naște adolescentul, moare adolescentul, se naște tânărul, moare tânărul ,se naște omul matur și în fiecare etapă trăim de mii și mii de ori moartea individului pentru nașterea persoanei. Ne naștem prunci, dependenți cu totul de părinți și ne lăsam, fără putință de legare, formați de aceștia. Ne luptăm să devenim indivizi autonomi că abia apoi, liberi și în cunoștință de cauză, cu harul lui Dumnezeu, să alegem să devenim persoane libere și iubitoare. Toate aceste morți-nașteri sunt dureri – bucurii, care pot fi trăite doar ca moarte! Putem refuza bucuria nașterii întru existență personală, după asemănarea cu Dumnezeu! O putem refuza sau rata! Și la Acea Înfricoșată Judecată, despre asta vom fi întrebați: Cine ești? Ai devenit cel ce ai fost chemat să devii? Nu, nu e aspră sau lipsită de iubire și milă Judecata, ci înfricoșată. Fiecare vă trăi înfricoșarea după cum îi vă fi inima: cutremurată de măreția și strălucirea lui Dumnezeu, uluită de marea Lui iubire și milă, sau plină de frică și resentiment și revoltă că Dumnezeu e iubire și milă! Dacă vei vede în bucurie pe cineva care te-a făcut să suferi te vei bucura? Da, da, mare îți vă fi cutremurarea sufletului văzând ce puteai să trăiești încă pe pământ fiind! Dacă nu, mare îți vă fi cutremurarea sufletului, văzând că „nevoia” ta de dreptate nu a fost nici măcar acum împlinită. Că iată Dumnezeu nu-l pedepsește pe „cel rău”! Și de ce nu o face? Mai întâi pentru că acela a cerut iertare și a iertat și, apoi, pentru că nu a vrut decât să-l ierte și pe „cel rău” din tine!

Are sens ce spun?

Apoi, iubirea necondiționată e durere pentru că presupune dăruire de sine, din sine, fără rezerve! Te dăruiești pe tine, nu ceva din al tău: trupul tău, banii tăi, sentimentele tale, organele tale... „Și dacă aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu că să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește!” (1 Cor. 13, 3).

Noi, cei mici și încă bolnavi de egoism, dacă nu putem și nu știm și nu vrem să iubim cu iubirea pe care ne-o dă și ne-o cere Dumnezeu, măcar să tânjim după ea, să o dorim, să acceptăm că orice durere poate fi trăită ca naștere a omului nou! Asta se poate numai și numai când acceptăm să „lepădăm cele ale copilului” (1 Cor. 13, 11). Pentru noi, cei care facem împreună Seminarul iertării, am văzut că „cele ale copilului” sunt schemele noastre de apărare, de adaptare, sunt modurile păcătoase prin care am învățat să ne apărăm de durerea produsă de abuzul celor mari asupra noastră pe care apoi, le folosim că să-i abuzăm pe cei mai mici că noi. Tot aici intră și tot ce am moștenit din educația noastră, atât în cei „șapte ani de acasă” cât și după aceea. Tot ce am învățat de la lumea acesta pentru a obține plăcere și a fugi de durere, pentru a obține plăceri și satisfacții imediate și de lungă durată, fără să ținem cont de nevoia sufletului nostru de Dumnezeu și de aproapele!

Iertând, adică acceptând iubirea lucrătoare a lui Dumnezeu în inima noastră, în viața noastră, în felul nostru de a fi, lepădăm aceste „apucături”, lepădăm cele moștenite de la lumea aceasta și alegem să facem ce învățăm la Domul nostru Iisus Hristos, în Biserica Lui, prin Duhul Lui Cel Sfânt!

O, dacă ne-am opri o clipă să vedem cât de simplu și concret e totul!

Dar, cum minunat spui: „Egoismul ăsta și mândria... hmmm...”!

Eu îți mulțumesc, fetița mea iubită, și mă minunez în fața lucrării lui Dumnezeu: Ești un copil, un copil ca mulți copii de vârsta ta, educat de părinți "atei" și de școală mai rău decât atee, cu traume frecvente copiilor care au scăpat să nu fie uciși prin avort, cu șanse minime să audă de undeva de Dumnezeu și, dacă aude, să și creadă! Și totuși, Dumnezeu pătrunde prin pâcla de întuneric a acestui veac în toate cotloanele vieții și sufletelor și pescuiește inimi pentru Bucuria pe care Se încăpățânează să ne-o ofere, fără întrerupere de două mii de ani!

Te îmbrățișez cu sentimentul că strâng în brațe mila lui Dumnezeu!

Nu, nu mă tem că te vei mândri, pentru că știu că știi că nu tu faci asta, că tu aveai altă treabă de rezolvat când ai început să-L cauți, sau să te lași găsită!

Cu deosebit respect și dragoste,

M. Siluana

Bătrânul și ucenicul...

sâmbătă, 29 august 2009

Din ciclul poeziilor găsite... (V)

Doamne, dă-mi sa fiu o boabă de ploaie
Să mă rostogolesc pe pământ
Să fiu iubita care adapă trupul însetat al pământului
Și din amestec să facem lut.

Și Tu lutul să-l faci om
Și din om să faci coastă
Și din coastă coaste
Care să adape pământul
De lacrimi.

Mâna mea se plimbă pe firele de timp
Să te afle, clipă
Să te prindă între degete
Să te țină strâns timp de... o clipă.
Ca apoi să prindă altă clipă,
și apoi alta
Și așa, clipă de clipă adunând
Să adune timpul existenței sale
Împletit într-un sirag de clipe
Pe care să-l plimbe între degete
Ca pe o metanie
La timpul rugăciunii.

Plimbându-mi ochii
într-un pahar gol
am regăsit izvorul secat
al pârâului care adăpase
sufletul însetat de

Un P

vineri, 28 august 2009

„Semnal de trezire pentru cei ce nu aud încă dar citesc!”

Doamne, Maica mea, ce bucurie!

Ce bucurie, ce binecuvantare. Am citit ce a scris in continuare Copilul de pe „Sparge tacerea” si atat de mult m-am bucurat! Doamne, Slava Tie! Ce minune, ce minunat lucreaza Domnul!

Si m-am mirat, si nu stiu ce sa zic. As putea sa iau fragmente intregi si sa le pun si sa spun „exact asa am simtit si eu”, „exact asa am facut si eu”.

„Nu stiu inca cine sunt, dar stiu ca ceva s-a schimbat. Nu mai simt nevoia sa pozez pentru nimeni, nu pot sa mai fac eforturi de a fi „draguta”, nu-mi pasa daca omul din fata mea se supara pe mine pentru ceea ce am sa-i zic atata timp cat in timp ce-i vorbesc eu il binecuvantez, nu ma mai pot preface. Asta e. De fapt nu ma mai pot preface. Ca ascult, ca-mi pasa, ca-mi iubesc aproapele, ca inteleg. Nu inteleg nimic, ma simt mai neputincioasa ca niciodata si totodata eliberata. Merg pe strada si nici nu vad oamenii. Nu-i iubesc...”

Maica mea, azi-noapte am mers cu discutiile iar pana spre trei, patru dimineata. Din nou m-a hartuit, spunandu-mi ca nu-l iubesc. Ca daca l-as iubi nu as putea fi asa, ca iubirea nu e asa... Am tacut mult, l-am ascultat - in ultimele zile incerc sa ma tin de ce mi-ati spus, sa fiu atenta si nu doar la el, ci la toti cu care ma intalnesc, cu copiii, cu ai mei, cu altii... sa fiu atenta la ce simt, la emotii... Pana la urma, m-a intrebat de ce nu zic nimic, care mi-e parerea... Şi i-am zis ca i-am spus toate parerile mele care nu tineau de circumstante. A fost foarte ciudat, m-a intrebat daca eu cred ca-l iubesc de nu sunt in stare sa-i spun nici da nici nu... si i-am zis ca nu cred ca-l iubesc. Ca in acest moment simt ca nu-l iubesc. Darsunt absolut sigura ca-l iubesc pentru ca nu cred nimic din ceea ce ce simt si nu pentru ca as avea eu vreun merit, ci deoarece chiar cred in promisiunea Tainei, ca nu as putea face nimic care sa distruga taina, pentru ca daca as putea face astfel, nu ar mai fi taina, ar fi un lucru la cheremul meu de om supus toanelor si senzatiilor. Pentru ca am incredere in promisiunea dumneavoastra (nici nu stiu de unde am avut atata putere sa va „apar” - din nou cauta in seminar si la dumneavoastra cauzele nebuniei mele, l-am scos din minti aproape, v-am zis ca nu va poate vedea altfel decat in opozitie). I-am zis ca nu cred decat ca e o pseudoproblema, ca toate discutiile astea nu fac decat sa ne tortureze psihic, ca atata vreme cat trebuie sa explic si iar sa explic de ce nu simt ceva asta nu dovedeste decat ca nu vrea sa accepte...

I-am zis ca eu exact asta sunt in acest moment, cea care sunt asa cum sunt, cea care greseste, care nu simte, care e cruda, care-l face sa sufere atat si ca exact asa ma vede Dumnezeu, exact asa si nu altfel, nu cea care eram, cuminte, ascultatoare... L-am intrebat daca ar fi preferat sa nu ma stie pe mine cea adevarata, dar sa fim linistiti, decat sa ma stie asa, dar libera, alaturi de el pentru ca am ales sa fiu alaturi de el si nu pentru ca asa se face.

(Nu stiu Maica, probabil ca rugaciunile dumneavoastra m-au scos din iadul de spaima din ultima vreme, stiti cum, atat de parasita ca in ultima vreme nu m-am simtit de mult, iertati-ma, am tras de dumneavoastra v-am cautat chiar agresiv, simteam ca o sa va supar pana la urma cu insistenta iertati-ma, stiam ca daca „nu-mi raspundeti” la plans e tot spre binele meu, dar am avut o frica, m-am simtit exact ca un copil care e in pericol sa fie parasit, am fost atat de indoita, iar cand vorbeam cu el, parca nu vorbeam eu, pentru ca eu eram mica, mica, nu mai stiam daca sa cred in lucrarea pe care o face Domnul cu mine prin dumneavoastra si „ma trezeam” spunandu-i niste lucruri care erau aproape opuse cu frica pe care o simteam eu, nu-mi era frica de faptul ca m-ar parasi el, ci de faptul ca as fi in ratacire si parasire de Domnul... si la un moment dat „m-am asezat” in mine, am tras aer in piept si am zis „bine, si daca voi fi parasita, daca gresesc, daca totul se va darama dintr-o greseala, dintr-o iluzie, ce va fi?” Maica, am simtit o eliberare asa ca Domnul nu ma va parasi niciodata, ca El ma iubeste neconditionat, deci chiar am simtit asta, chiar am trait asta. Ca orice am face noi, oamenii, El e cu noi. Şi am intrat pe niste mesaje mai vechi ale mele, Doamne, mesajele acelea imi raspundeau mie, cea de acum. M-am simtit atat de intarita, de inteleasa, de iubita, de parca mi-ati fi raspuns dumneavoastra.

Maica, noi suntem atat de completi in Domnul... Cand spuneti ca raspunsul e in noi el e chiar in noi, atat de fizic, atat de adevarat... Şi e atat de personal si al nostru. Vorbeam aseara si iar imi zicea ca nu stie ce sa faca, cum sa se schimbe - si i-am zis, si sunt absolut convinsa ca nu trebuie sa faca, sa se schimbe nicicum, canu depinde de el sa simt ceva, ci doar de mine, de ceea ce lucrez eu cu Domnul, cum lucreaza El cu mine. Ca de el depinde doar ce e el, ce vrea el sa schimbe la el, daca va vrea vreodata, dar ca asta nu are nicio legatura cu mine, cu relatia noastra.

Am simtit din nou iubirea aceea care nu e de la mine, darul lui Dumnezeu si atata recunostinta am simtit ca-l iubeste Domnul. Maica, asa nepriceput si patimas mie imi pare rau ca-l fac sa sufere, ca-l doare schimbarea mea venita peste el deodata. Dar el nu stie ca Domnul il iubeste asa. Sau poate stie?! Atata bucurie am simtit ca nu trebuie sa ma fortez eu, sa ma conving eu pentru ceva, atat de bine am inteles ceea ce ati scris referitor la trebuie. Şi la induhovnicire... Iar acel „sa se lepede de sine” m-a rupt de data asta. Şi am simtit ca o adiere de intelegere „diferenta dintre tine cea care se baza pe sine, si tine cea cu si in Domnul”. Aseara nu ma mai bazam deloc pe mine. Aseara nu eram, nu ma mai simteam, simteam doar cum zice copilasul ranit, ma simteam mai neputincioasa ca niciodata. Şi totusi eram libera. Aseara nu-mi mai era frica de nimic. Aseara am stiut ca e nevoie sa fiu credincioasa pe acest moment. Asa cum este el, momentul acesta, cum se intampla el, cu acuze, cu spaime, cu neputinta.

Maica mea, dupa saptamana asta atat de chinuita atat de frumos m-a mangaiat Domnul, iar cand am citit azi pe site despre copilasul acela abuzat care m-a durut atat de tare parca a fost si pentru mine darul.

Multumesc, Doamne, va multumesc, Maica mea.

Azi am ascultat din nou prima conferinta pe care am ascultat-o, prin care „v-am cunoscut”. Am pus-o asa, ca nu o ascultasem demult. Atatea lucruri „noi” am auzit... Ce binecuvantare.

Maica, am sentimentul ca toate sunt din nou intr-un acelasi punct, caruselul devine o spirala care-mi aduce mai multa semnificatie, iar acea spirala de fapt se concentreaza intr-un punct. Am avut la un moment dat starea aceasta, dar mi-am zis sa nu fie doar sugestie, cand ma intorceam in fiinta mea sa vad ce sunt, pe cine am de iertat (la o liturghie a iertarii) si am ajuns, dand la o parte toate „etichetele”, pana la un moment la care eram un punct de lumina. Acum, azi-noapte, am avut starea unui continuu prezent, intr-un punct...

Cu drag si incredere si cu iubire multa si frumoasa si bucurie,

Multumesc, Amma mea,

Un copil care se face mare

Copila mea iubita,

Scrisoarea ta este, prin finetea psihologica, adancimea duhovniceasca si autenticitatea trairii care transpare prin fiecare cuvant, un adevarat tratat de terapie!

Nu exagerez! Orice marturie facuta de cineva care se vindeca sau creste duhovniceste, devine un model, o „metoda” de lucrare pentru cei care aud marturia, sau un semnal de trezire pentru cei ce nu aud inca dar citesc... Intr-o zi, cei ce inca nu aud, vor recunoaste mesajul catre sine si vor descoperi ca, de fapt, intre timp au lucrat cu Dumnezeu in tot acest timp asa cum recunosti spunand ca-ti citesti propriile mesaje ca pe niste raspunsuri catre tine, cea de acum, si ca sunt „de parca ar fi fost scrise de mine”! Ce inseamna asta? Ca, de fapt, raspunsurile mele nu sunt decat expresia, aproximativa dar adevarata, ascultarii durerii tele celei ce esti cu adevarat sub stratul de minciuna = „mecanisme de aparare” cu care ne protejam de suferinta de a nu fi cumva cum „nu trebuie”, sau asa cum nu le-ar placea celor de la care asteptam iubire, acceptare, apreciere... Din momentul in care tu, cea de care esti chemata sa te lepezi, incetezi sa mai construiesti un personaj „corespunzator”, traiesti deodata doua stari sufletesti opuse dar benefice: pe de o parte durere, frica, anxietate (adica o stare negativa), iar pe de alta parte uimire si eliberare! Asta este „crucea ta”, este crucea prin care vine la tine bucuria!

Nu exista alta cale!

Vezi, Suflet drag, acum totul e paradoxal: spui „nu cred nimic din ceea ce simt”, si spui adevarul, dar si „sunt atent la ce simt, la emotii”... Acum nu mai stii ce simti, ci simti! Pe cand stiai, instanta ta judecatoreasca nu-ti dadea voie sa simti decat ceea ce „trebuia” in rolul in care te aflai. Acum organul cunoasterii constata, descopera si invata sa accepte si, eventual sa puna nume valului de viata care te inunda...

Ce minunat spui ca sotul tau „atata vreme cat trebuie sa explic si iar sa explic de ce nu simt ceva, dovedeste ca nu vrea sa accepte”. Asa este! Si tu ii dai voie sa nu accepte si iti dai voie sa traiesti aceasta durere. Si iarasi, cat de profund spui: „I-am zis ca eu exact asta sunt in acest moment, cea care sunt asa cum sunt, cea care greseste, care nu simte, care e cruda, care-l face sa sufere atat si ca exact asa ma vede Dumnezeu, exact asa si nu altfel, nu cea care eram, „cuminte”, „ascultatoare”...

Si sa nu te blochezi, Copila mea cand la intrebarea ta „daca ar fi preferat sa nu ma stie pe mine cea adevarata, dar sa fim linistiti, decat sa ma stie asa, dar libera, alaturi de el pentru ca am ales sa fiu alaturi de el si nu pentru ca asa se face” iti va raspunde ca ar fi preferat sa fiti „linistiti”... Nu te teme si nu te nelinisti, traieste si binecuvanteaza tot ce traiesti si spui si spune si crede in lucrarea lui Dumnezeu. Acum, sotul tau e in pragul durerii din care se va naste bucuria pe care tu o traiesti deja. A fost, ati fost, intr-o stare „fara durere” pentru ca erati anesteziati, „amortiti” cum se spunea la mine in sat. Mecanismele voastre de aparare si de negare pareau mai puternice si cumva mai eficiente decat ale celor care apelau la anesteziante ca bautura, fumatul, mancarea, sexualitatea pentru ca va alimentau si „demnitatea” de a fi „oameni ai lui Dumnezeu” si modele de dreapta credinta...

Dar durerea, acel glas de taina a lui Dumnezeu din inima si constiinta omului, ajunsese la buza paharului. Acum, cand nu mai aveti incotro si trebuie sa beti din el vi se pare ca „asta ar fi suferinta”, dar nu e adevarat: suferinta e acolo in drojdia lui... Acum simtiti durerea si asta e semnul ca v-ati trezit, ca nu mai sunteti amortiti, sau morti, cum spune Apostolul...

Da, Copila mea, acum ti-e frica, dar nu mai e frica aceea mincinoasa a adultului care trebuie sa fie si sa simta si sa faca ce cer cei din afara lui, ci, cum spui: „m-am simtit exact ca un copil care e in pericol sa fie parasit...” Dar, iata, ca nu erai doar copilul, ci si adultul care a aflat ce poate sa faca, daca vrea sa iasa din cosmar, si ai facut: „am tras aer in piept si am zis bine, si? Si daca voi fi parasita, daca gresesc, daca totul se va darama dintr-o greseala, dintr-o iluzie, ce va fi?...”

Cand ai zis asta, cand ai tras aer in piept (de acum sa faci asta dupa ce dai mai intai tot aerul vechi afara), ai ales libertatea, ai ales sa vezi tu, sa cunosti tu, sa-ti asumi viata ta. Si atunci s-a intamplat si ai simtit acel lucru de care te temeai, de care se temea ego-ul tau incatusat: „o eliberare! Si ai simtit ca "Domnul nu ma va parasi niciodata, ca El ma iubeste neconditionat, deci chiar am simtit asta, chiar am trait asta. Ca orice am face noi, oamenii, El e cu noi!”...

Spui ca-ti pare rau pentru sotul tau, „ca-l faci sa sufere, ca-l doare schimbarea ta venita peste el deodata”! Asta e pentru mine o dovada ca ai uitat ce am invatat la seminar ca nu suntem responsabili de sentimentele celorlalti, ci doar de ale noastre. Cauza sentimentelor sotului tau sunt in el insusi. Acolo nevoia si dorintele sale nu mai sunt implinite „ca pana acum” si asta doare. Va descoperi in curand ca este capabil sa gaseasca alte modalitati de implinire a acestor nevoi, ca o poate face tinand cont si de nevoile tale asa cum le simti acum... Si, mai ales, va descoperi ca durerea pe care o traieste acum e de nastere si nu de moarte!

Eu stiu asta, si inca invat in fiecare zi, mereu si mereu, din propria-mi experienta, dar nu pot s-o „predau” astfel incat „elevii” sa promoveze la bucurie fara sa treaca prin propria cruce! Nici Dumnezeu nu face asta si e bine sa constientizam si sa acceptam cat mai degraba si mai profund acest adevar...

Cand spui: „ma simteam mai neputincioasa ca niciodata. Si totusi eram libera. Aseara nu-mi mai era frica de nimic...” marturisesti ca numai esti copilul care striga la Dumnezeu „eu sunt slab, Tu fa-ma tare!”, ci ucenicul care spune „cand sunt slab, atunci sunt tare”!

Acum, ai aflat pe viu, ai simtit in ce consta „mestesugul Bucuriei”: „Am stiut ca e nevoie sa fiu credincioasa pe acest moment. Asa cum este el, momentul acesta, cum se intampla el, cu acuze, cu spaime, cu neputinta...”. Asa ai primit in camara cea de taina a inimii tale glasul Celui ce-ti sopteste: „Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune. Acum intra in Bucuria stapanului tau!”

Multumesc om drag si copil iubit!

Multumesc si te rog, nu te opri! Orice oprire aduce automat vechiul fel de a fi, adica de a nu fi... Dar de vei si mai cadea, sa nu te temi. Sa te ridici si sa urmezi Mirelui tau Cel Ceresc, Singurul Care poate face din Cununia voastra o Nunta fara de sfarsit, o Nunta la care orice picatura de sudoare sau de lacrima va fi transformata de El in vin al bucuriei Sale sfinte! Si asta nu e fagaduinta mea, ci a lui Dumnezeu! Eu doar pot sa depun marturie ca-Si onoreaza fagaduintele fara intarziere si inmiit decat ne asteptam, daca ne lepadam de noi, ne luam crucea in fiecare zi si urmam Lui! Si sa stii ca nu exista vremuri potrivnice pentru asta, orice s-ar intampla in marea sau mica noastra istorie...

Cu dragoste si pretuire,

Amma ta, sau Baba ta, Siluana



Atât de înalt...
plutește dus pe gândul meu!


... deasupra... unei flori de trifoi!

joi, 27 august 2009


Plânsul dimineții mă trece-n tăceri...


...am salutat în grabă,
pălăria ridicată a unei ciuperci!


Mi-am uitat gândul...
legănat pe o pânză de păianjen!

miercuri, 26 august 2009

Nichita Stănescu...sensuri

„Poezia este singura avuție pe care omul o are nejefuită!”

„Condamnarea la prietenie este la fel de dureroasă ca și condamnarea la naștere!”

luni, 24 august 2009

Sparge tăcerea!

Sparge tăcerea este un loc unde dureri tăcute și vechi se strigă în cuvinte. Mărturisirea unei suferințe face ca acceptarea să fie posibilă, iar acceptarea este primul pas spre vindecare. Numai în durerea conștient acceptată și mărturisită poate folosi omul harul lui Dumnezeu spre vindecare. Durerea negată și îngropată în uitare, nu dispare, ci, deși mută în cuvânt, se strigă cu putere atât prin bolile trupului cât și prin cele ale sufletului ca: frică, dispreț de sine, violență față de propria persoană sau de aproapele, prin refuzul dreptului la bucurie.

Așteptăm să ne scrieți pe adresa spargetacerea@gmail.com.

Cu acordul vostru, păstrând anonimatul, vă vom posta mărturiile la rubrica „Dureri împărtășite” atât pentru stabilirea unor contacte vii între voi, cât și pentru sensibilizarea celor încă surzi la strigătul vostru înăbușit.
Cu prețuire și încredere,
Maica Siluana cu familia sa în Domnul


vineri, 21 august 2009


A sasea Taină a Bisericii este Sfânta Taină a Nuntii, prin care, după făgăduinta mirelui si a miresei dată în mod liber in fata preotului, li se împărtăseste acestora harul dumnezeiesc, care sfinteste insotirea lor după fire, prefăcând-o într-o desăvârsită si curată legătură duhovnicească, într-o unire pe viată, după chipul legăturii dintre Mântuitorul Iisus Hristos si Sfânta Sa Biserică.

Căsătoria a fost randuiă de însusi Dumnezeu încă în Vechiul Testament. Astfel, în cartea Facerii ni se arată că Ziditorul a toate a asezat căsătoria chiar de la început, prin cuvintele : «Nu e bine să fie omul singur; sa-i facem ajutor potrivit pentru. el» (Facere II, 18). El a binecuvântat însotirea bărbatului cu femeia, zicând : «Cresteti si vă înmultiti si umpleti pământul si-l stăpâniti (Facere I, 28).

Dar în Noul Testament căsătoria este înăltată si asezată de Mântuitorul Iisus Hristos în rândul Sfintelor Taine. El a cinstit-o prin aceea că a luat parte la Nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1—11). Iar de câte ori a găsit bun prilej să grăiască despre căsătorie, El a privit-o ca Sfântă Taină, subliniând importanta ei prin cuvintele: «Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amândoi un trup, asa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă» (Matei XIX, 5—6).

Credincios următor întru toate Mântuitorului Iisus Hristos, sfântul apostol Pavel îi îndeamnă pe soti să-si iubească sotiile, precum Hristos a iubit Biserica, iar pe sotii să fie supuse bărbatilor lor ca Domnului, «pentru că bărbatul este cap femeii, precum si Hristos este capul Bisericii" (Efes. V, 23). Si incheie prin cuvintele: Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos si în Biserică» (Efes. V, 32).

Asemenea celorlalte Sfinte Taine, si Taina Nuntii se săvârseste în biserică, mai potrivit în zi de duminică, după Sfânta Liturghie, când obstea credinciosilor se află în casa lui Dumnezeu. Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se fac nunti însă în timpul posturilor si în anumite sărbători ale anului. Exceptia de la această regulă o poate încuviinta numai episcopul.

Cununia se încheie pentru intreaga viată a celor ce o primesc ; o poate desface numai moartea (Matei XIX, 6 ; 1 Cor. VII, 10). Doar necredinciosia unuia din soti fată de celălalt, o poate desface, căci ea înseamnă nimicirea iubirii curate dintre soti. Sotul nevinovat poate Incheia o nouă căsătorie, după desfacerea celei dintâi, asa cum poate face si sotul rămas văduv prin deces.

Formula Sfintei Taine a Nuntii este :

«Cuinună-se robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Duminezeu (N), în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, Amin», săvirsitorul ei fiind episcopul sau preotul care administrează harul dumnezeiesc.

Primitorii acestei Sfinite Taine sunt credinciosii crestini — bărbati si femei — care au varsta aratată în legile tării, sunt liberi să-si mărturiseiască dorinta de a întemeia o familie, care nu sunt înruditi în anumite grade si au încheiat căsătoria civilă.

Sotii uniti prin Sfânta Taină a Nuntii sunt îndatorati la păstrarea dragostei curate si a respectului unuia către altul, la cresterea fiilor lor în temerea de Dumnezeu, la cinstirea Sfintei Biserici si la iubirea Patriei în care vietuiesc si care lucrează spre binele lor si al semenilor.


Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru, Sfintitorul nuntii celei de taină si preacurate, Păzitorul nestricăciunii si Chivernisitorul cel bun al celor lumesti, Cela ce din început ai zidit pe om si l-ai pus ca pe un împărat făpturii si ai zis : Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el si, pentru aceasta, ai poruncit să lase omul pe tatăl său si pe mama sa si să se lipească de sotia sa (sotul său) si să fie amândoi un, trup, iar pe care Dumnezeu i-a unit, omul să nu-i despartă ; însuti Stăpâne, trimite darul Tău cel ceresc si peste mine nevrednicul robul Tău (nevrednica roaba Ta) si binecuvintează căsătoria pe care astăzi o leg înaintea fetei Tale. Curăteste toate păcatele mele, iartă-mi toate fărădelegile, dezleagă-mi toate greselile cele ,de voie ,si cele fără de voie ; uneste gândurile, cugetele si inimile noastre în dragoste nefătarnică si în credintă nestrămutată ; îndreptează pasii nostri pe cărările Tale, pentru ca să împlmim pururea voia Ta cea sfântă. Umple casa noastră de toate bunătătile cele de pe pământ si ne învredniceste să petrecem împreună vietuirea noastră fără de prihană, ca să sporim spre tot lucrul bun, de folos Patriei si Tie bineplacut. Păzeste-ne întru toate zilele vietii noastre, ca să plinim cu inimă curată poruncile Tale si să lăudăm si să preamărim Preacmstitul si de mare cuviintă numele Tău, al Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Preluat de AICI!

miercuri, 19 august 2009

Din răspunsurile maicii Siluana la frământările noastre...

Cum să te comporți cu cineva care minte și care te acuză că nu ai încredere în el?

Să nu-i spui: ești mincinos, că se va apăra. Să nu judeci! E ceva atât de greu pentru mintea omenească. Omul te minte, și atunci, tu să nu-l judeci. Să zici: Doamne miluiește-l! Are un fir de minte, îi e frică, îi e rușine. Așa a fost învățat! Și acceptă ce spune, fără să îl crezi, fără să-l judeci și fără să-i spui nimic. Doar roagă-te! Doamne miluiește-l Tu, spune-i Tu, fă-L Tu să înțeleagă sau fă-o Tu să înțeleagă că nu e adevărat ce spune. Dar încearcă să faci asta fără nici un cuvânt, și într-o săptămână totul se schimbă. Nu te mai apăra, și dacă nu se schimbă într-o săptămână, în două săptămâni de rugăciune lăuntrică și de binecuvântare, atunci discutați despre asta: „uite asta e o neputință, e o boală a ta, proiectezi pe mine lucrul acesta, și, dacă nu conștientizezi că e o suferință și nu vrei să te vindeci, ne despărțim”. N-ai să poți să fii fericit sau fericită cu un mincinos. Și atunci trebuie să fugi. Nu există altă soluție. Deci, unu: încearcă asta, după aceea discuția și apoi părăsirea. Învățați să fugiți de pericole, nu vă lăsați prinși în capcane din astea care duc la nefericiri și mai mari. Singurătatea este un dar. E minunat să fii singur, decât să fii torturat într-o relație sau într-o căsnicie, în care celălalt nu vrea să lupte pentru mântuire, sau măcar să-ți respecte lupta.

O persoană care aparține altei confesiuni religioase vrea să se întoarcă la Hristos, vrea să se mântuiască. Se poate spovedi?

La Hristos nu poate să se întoarcă, pentru că este! Dacă este confesiune creștină, el este la Hristos. El trebuie să se întoarcă la Biserică, să se întoarcă acolo unde Hristos este cu Trupul și Sângele Său și unde Duhul Sfânt este în toată deplinătatea. Eu m-aș feri să spun despre vreun creștin că nu are nici o relație cu Hristos. A fi un bun ortodox nu înseamnă să excludem relația cuiva cu Hristos. Dar el se poate spovedi, după ce face rânduiala sfântă de intrare în Biserica Ortodoxă. Dacă a fost botezat, având Mirungerea și s-a împărtășit la vremea Botezului, în copilărie, se reface Mirungerea după o pregătire cu un părinte duhovnic, care să-l pregătească pe cale, pentru că trecerea la cealaltă confesiune a fost un act conștient și declarativ. El a făcut niște declarații: mă lepăd, mă unesc, într-un fel în care a fost străin de felul în care îl trăim noi. Și atunci e nevoie de o întoarcere formală, pentru că acesta este omul, o ființă cugetătoare și cuvântătoare. Și trebuie să spună cuvântul acesta: mă lepăd de rătăcirea mea, consider că e rătăcire și mă întorc acasă. Și se poate spovedi în Taina Sfintei Spovedanii, că așa, sunt oameni care se spovedesc la un copac, sau se spovedesc în grup, și aceasta este o spovedanie, dar nu este Taina Pocăinței, nu este Taina Spovedaniei. A spovedaniei în sensul de dezlegare, că sunt mulți care spun: vai, acum nu-mi mai trebuie nimic, că v-am spus dumneavoastră și mă simt foarte bine. Da, dar să știi că rămâi legat, că eu nu pot să te dezleg. Trebuie să mergi mai departe. Așa că se poate, dar cu multă delicatețe.

Conferința „Sursa depresiei omului modern”, Cluj-Napoca, martie, 2007

Mănăstirea Cernica

luni, 17 august 2009

Când cuvintele tac...

„Cuvintele sunt pline de tăcere. Dacă știi să le asculți. Tăcerea cuvintelor e atât de prețioasă. De aceea cuvintele sunt atât de prețioase. De aceea nu trebuie să risipim cuvinte, căci risipim tăcerea din ele... De fapt cuvintele vor să ne transmită tăcere. Risipindu-le, risipim tăceri... tăceri din ploi, tăceri din noi...
E ca și cum am merge prin ploaie cu umbrela... mi se pare o crimă [și eu o fac!!!!] să te aperi de ploaie cu umbrela! Pentru că picăturile de ploaie când se sparg de umbrelă mor... și cu ele moare și tăcerea din ele... Dar dacă ele se ating de mine, de noi, se unesc cu ploaia din mine și astfel se aude cea mai frumoasă muzică... Muzica din ploaie și muzica din mine... muzica din ploaia din mine...”

un P

Monahismul ortodox este isihast şi separat de lume, dar nu urâtor de lume sau antisocial; dimpotrivă, el este profund social

Esenţa monahismului ortodox este, în mod fundamental, socială (koinonike). Fugind de
lume, călugărul caută adevărata sociabilitate, adică comuniunea (koinonia) cu Dumnezeu şi cu aproapele. Această comuniune divino-umană poate fi realizată foarte greu în lume, unde, de obicei, legăturile se realizează pe baze exterioare şi convenţionale. Pentru a stabili o legătură nemijlocită cu Dumnezeu şi cu aproapele, monahul se luptă prin pocăinţă zilnică, prin asceză, prin ascultare, urmărind să se cureţe de patimile care izvorăsc din iubirea de sine şi formează principalul obstacol în calea unei autentice legături cu Dumnezeu şi cu aproapele. Sfinţii Părinţi au subliniat adesea faptul că cel ce se iubeşte pe sine nu poate să fie nici iubitor de Dumnezeu, nici iubitor de oameni. De aceea, de sine (filavitia) este rădăcina tuturor răutăţilor. Patimile ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu, pe om şi darurile lui Dumnezeu. Dacă le vedem, le vedem pătimaş, adică cu o vedere duhovnicească bolnavă şi contorsionată. Cosmosul este bun. Devine rău pentru noi deoarece îl vedem în mod pătimaş. „Lumea sunt patimile noastre” spune Sfântul Isaac Sirul.
Curăţindu-se de patimi, monahul îşi curăţă ochiul sufletului şi poate să vadă din profunzimea curăţiei sale, în chip nepătimaş, atât pe semeni, cât şi cosmosul. Astfel, poate să aibă o adevărată comuniune cu oamenii şi să folosească în mod drept lucrurile şi cosmosul.
Este evident că sociabilitatea monahului nu constă într-o stare sufletească sentimentală şi într-o legătură omenească (prietenie, înrudiri, iubire trupească), ci într-o stare harismatică, dar al Sfântului Duh, Care dă ascetului darul curăţirii de patimi. Câtă vreme eşti plin de iubirea de sine nu vei putea să-i încapi în inima ta nici pe oameni şi nici pe Dumnezeu. Pe cât curăţeşti inima de iubirea de sine, pe atât de mult îi cuprinzi în tine pe fratele tău şi pe Dumnezeu. Aceste experienţe le dobândeşte monahul după ce depune o asceză până la sânge şi duce o luptă dură. În textele Sfinţilor Părinţi neptici găsim o antropologie şi o sociologie realiste. Sfinţii Părinţi au scris din experienţa lor proprie şi din lupta pe care au dus-o personal cu patimile şi aşa au cunoscut faptul că omul devine prin patimi tot mai antisocial, câtă vreme prin nepătimire devine tot mai social. Să ne amintim cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Mintea, unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face bună, înţeleaptă, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de Dumnezeu şi lipindu-se de cele materiale, sau se face dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică, războindu-se cu oamenii pentru aceasta" (Cele 400 de capete despre dragoste, I, 52, FR 2, p. 91). Retragerea monahului nu înseamnă antisociabilitate, după cum nici a vieţui în lume nu înseamnă a fi sociabil. Este un lucru minunat cum monahii care trăiesc retraşi sunt deschişi către fiecare om privindu-l ca pe însuşi chipul lui Dumnezeu, cum cei mai sporiţi şi mai haritofori dintre monahi pot să odihnească pe fiecare om, aşa cum spune şi cuvântul din Gheronticon: „Ai odihnit pe fratele tău, ai odihnit pe Dumnezeu". Primirea închinătorilor în mănăstiri constituie o dovadă a caracterului social al vieţii mănăstireşti. Însă monahii îşi exprimă iubirea lor pentru semeni într-un chip şi mai sublim, şi mai mistic: rugându-se pentru ei. Cu cât monahul este mai avansat duhovniceşte, cu atât mai des se roagă pentru cei vii şi pentru cei morţi. Sfântul Siluan Athonitul scrie: „Unii zic că monahii trebuie să slujească lumea ca să nu mănânce pe degeaba pâinea poporului. Dar trebuie bine înţeles în ce constă slujirea lor. Monahul este un om care se roagă şi plânge pentru întreaga lume. Aceasta este principala lui ocupaţie. Cine îl împinge să plângă pentru întreaga lume? Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El dă monahului iubirea Duhului Sfânt şi această iubire umple inima monahului de durere pentru toţi oamenii pentru că nu sunt pe calea mântuirii cu toţii. Domnul însuşi a fost atât de întristat pentru poporul Său încât S-a dat pe Sine însuşi. Dar şi Maica Domnului a avut în inima ei aceeaşi întristare pentru oameni. Şi Fiul ei preaiubit dorea până la sfârşit mântuirea tuturor". Aceeaşi sociabilitate exprimă monahii şi prin scrierile lor (de exemplu, Sfântul Nicodim Aghioritul), corespondenţa lor (cum ar fi Cuviosul Daniil Katunakiotul sau Gheron Iosif), prin călătoriile făcute de ei, din ascultare, în comunităţile creştinilor din lume pentru a ţine predici, a spovedi etc. În anumite situaţii de grea încercare pentru neam - cum ar fi războaiele, prigonirile, înrobirile -, monahii îşi manifestă iubirea lor faţă de semeni prin lucrări folositoare societăţii, aşa cum a făcut Sfânta Filoteia în Atena, în perioada stăpânirii turceşti, sau prin predici care înflăcărează şi susţin credinţa, cum a făcut Sfântul Cosma Etolianul. Un martor nemincinos al acestui adevăr este istorica Mânăstire a Lavrei care a luat parte Ia Revoluţia din 1821. De asemenea, sfaturile monahilor isihaşti ortodocşi pentru păstrarea credinţei ortodoxe, a limbii şi a naţionalităţii popoarelor ortodoxe în timpul dominaţiei turceşti este bine cunoscută. Pentru monahi, sociabilitatea nu este ceva care se dobândeşte uşor. Ea este rod al unor lupte continue de ani de zile, fără de care monahul nu poate dobândi harul dumnezeiesc şi nu poate smulge iubirea de sine şi, deci, antisociabilitatea. Când chinoviile ortodoxe şi sinodiile mănăstireşti funcţionează corect, ele devin centre din care iradiază sociabilitatea creştină, după Hristos. La fel, fiecare monah luptător şi fiecare bun creştin devin un astfel de centru.

Extras din: "Scrieri Athonite pe teme contemporane",
Arhimandritul Gheorghios
Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos

Virtutea ascultării ca psihoterapeutică a voinţei

Atunci când am făcut o radiografie a sufletului din perspectiva Sfinţilor Părinţi, am putut observa că voinţa are o latură inferioară, ce ţine de puterea animală, fiind o voinţă axată pe combativitate, şi o latură superioară ce ţine de principiul autodeterminării, fiind o voinţă strâns legată de principiul libertăţii.
Totodată am putut observa că, în situaţii maladive, conştiinţa personală, este prezentă în diferite faze de luciditate, fiind prezentă chiar şi în crizele de alienare. Atât timp cât există conştiinţă, există şi voinţă, chiar dacă aceasta este neputincioasă, fiind înregistrată doar ca o tensiune. În aceste cazuri voinţa în latura ei superioară este inhibată iar în latura combativă se manifestă accentuat, fiind o urmare a halucinaţiilor, vedeniilor etc.
Dar, revenind la o fază când bolnavul este conştient, este pe deplin recunoscut că un rol esenţial în vindecarea bolii o are lupta bolnavului cu sine, cu boala. În cazul când boala este determinată de patimi, aşa cum spunea şi Nicolae Paulescu, "nu există decât un singur remediu moral eficace în ceea ce priveşte patimile, iar acest remediu este voinţa, adică puterea pe care o are omul de a-şi inhiba impulsurile instictive (normale sau alterate)."Putem concluziona că nu există om, chiar şi bolnav mintal fără voinţă, ci doar moduri de alterare şi schimbare a sensului acesteia. Cel ce săvârşeşte un păcat, un rău, îl săvârşeşte prin propria voinţă. Această voinţă ţine de autodeterminare, de afirmarea libertăţii proprii etc.
Se recunoaşte doar o neputinţă a voinţei, de a se rupe de păcat, neputinţă pusă pe seama robirii acesteia de către stihiile lumii.
Revenind la ceea ce am arătat atunci când am vorbit despre persoană, nu există libertate adevărată decât în relaţia interpersonală a omului cu Dumnezeu, cu persoanele Sfintei Treimii. Omul nu se poate afirma a fi liber, decât în relaţie cu Acesta, prin participaţia la libertatea Acestuia. Ori voinţa constantă de îndumnezeire, de despătimire, de libertate, de sănătate, în ultimă instanţă, trebuie să fie axată pe un fundament solid, pe o certitudine, care să constituie bază de plecare.
Acest fundament, această certitudine, este credinţa. Credinţa nu este doar o aderare la adevăr, ci este o întâlnire cu Altul. Această întâlnire se realizează prin credinţa baptismală, care este credinţa eclesială dătătoare a luminii cunoaşterii lui Dumnezeu, a luminii cunoaşterii lucrurilor, a luminii vederii necreatului. Este credinţa care mută de la moartea mistică la viaţa mistică. Doar harul credinţei baptismale depăşeşte firea şi dă voinţei noastre puterea de a se smulge de tot ce-o stăpâneşte şi mărgineşte.
Credinţa devine astfel, participaţie la prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, devine lumină şi cunoaştere. Iar credinţa sub aspect volitiv îmbracă forma mărturisirii.
Să vedem ce se spune în Pateric despre această mărturisire: "au venit odată patru pustnici la marele Pamvo, purtând piei. Şi au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt nefiind acela de faţă. Unul postea mult, cel de-al doilea era neagonisitor şi cel de-al treilea a câştigat multă dragoste. Se spunea încă şi despre cel de-al patrulea că 22 de ani avea de când era sub ascultarea unui bătrân. Le-a răspuns lor avva Pamvo: vă zic vouă, că fapta cea bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre voi, fapta bună pe care a câştigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta tăindu-şi voia, voia altuia o face. Căci acest fel de bărbaţi sunt mărturisitori, dacă până la moarte se vor păzi aşa." (Pamvo, 4)
Concluzionăm că, toate cele patru forme de asceză sunt mărturisitoare ale credinţei celor ce le practică, dar că asceza ascultării este cea mai mare pentru că priveşte eul meu propriu, putinţa mea de determinare, chipul Mântuitorul ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce.
În momentul când faci ascultare, nu se mai pune problema unei voinţe bolnave supuse stihiilor lumii. Ascultarea este vindecarea voinţei, este stadiul voinţei superioare instituite de Hristos prin exemplul personal. Ascultarea este dătătoare de energii, de har care te scoate din orice greutate. "Dai voinţă, iei putere" se poate rezuma: faci ascultare, pe toate le vei depăşi, fie boală, fie orice altceva.
Dar să trecem în revistă câteva definiţii de Pateric ale ascultării: "zis-a avva Mios, cel al lui Veleu: ascultarea este în loc de ascultare şi oricine ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îl ascultă pe dânsul." (Mios, 1); "zis-a iarăşi: odor scump este călugărului ascultarea. Cel ce a câştigat-o va fi ascultat de Domnul şi cu îndrăzneală va sta înaintea Celui răstignit. Că Domnul Cel ce S-a răstignit, ascultător S-a făcut până la moarte." (Ypeprhie, 8)
Cât despre puterea ascultării de a robii stihiile lumii acesteia dăm câteva exemple: "se spunea despre avva Ioan, ucenicul lui avva Pavel, că avea mare ascultare. Că era într-un loc mormânturi şi locuia acolo o leoaică, iar bătrânul a văzut în locul acela baligi de bou şi zicea lui Ioan să se ducă să le aducă. Iar el i-a zis: dar ce voi face, avvo, pentru leoaică? Bătrânul glumind a zis: de va veni asupra ta, leag-o şi ad-o aici! Deci, s-a dus fratele acolo seara şi iată a venit leoaica asupra lui. Iar el, după cuvântul bătrânului, s-a repezit să o prindă şi a fugit leoaica. Şi alerga după ea, zicând: aşteaptă părintele meu să te leg. Şi prinzându-o a legat-o. şi se necăjea bătrânul şi şedea aşteptându-l. şi iată a venit, ţinând leoaica legată. Văzând bătrânul, s-a minunat. Şi vrând să-l smerească, l-a lovit zicând: nebunule! Câine nebun mi-ai adus aici? Şi a dezlegat-o îndată bătrânul şi a slobozit-o să se ducă." (Ioan, ucenicul lui avva Pavel); "povestit-au unii pentru avva Ioan Colov, că mergând către un bătrân tebeu la Schit, şedea în pustie şi luând avva lui un lemn uscat, l-au răsădit şi i-a zis lui: în fiecare zi, adapă acest lemn cu câte un ulcior de apă, până ce va face roadă. Şi era departe de dânşii, încât se ducea de cu seară şi venea dimineaţa. Iar după trei ani, a trăit lemnul şi a făcut roadă şi luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând fraţilor: luaţi, mâncaţi rodul ascultării!" (Ioan Colov, 1)
Totodată părinţii fericesc pe cei ce au o ascultare desăvârşită, care şi-au tăiat cu totul voia proprie, de multe ori apoftegmele de acest gen par greu de crezut pentru o minte profană: "a venit odată unul din tebei la avva Sisoe, vrând să se facă călugăr. Şi l-a întrebat bătrânul, dacă are pe cineva în lume. Iar el a zis: am un fiu. Şi i-a zis lui bătrânul. Du-te, aruncă-l în râu şi atunci te faci călugăr! Deci, după ce s-a dus să-l arunce, a trimis bătrânul pe un frate zicându-i să-l oprească. De aceea, când l-a ridicat să-l arunce, i-a zis fratele: încetează ce faci? Iar el i-a zis: avva mi-a zis să-l arunc. I-a zis fratele: a mai zis să nu-l arunci! Şi lăsându-l a venit la bătrânul şi s-a făcut preaiscusit călugăr pentru ascultarea lui." (Sisoe, 10); "se spunea despre avva Saio şi despre avva Mue, că au petrecut unul cu altul. Şi avea multă ascultare avva Saio, dar era foarte aspru. Lui îi zicea bătrânul, ispitindu-l: du-te şi fură! Şi se ducea şi fura de la fraţi pentru ascultare şi mulţumind Domnului pentru toate. Iar bătrânul lua lucrurile şi le da pe ascuns înapoi. Odată călătorind ei, a slăbit şi l-a lăsat pe el avva zdrobit. Şi venind a zis fraţilor: duceţi-vă şi aduceţi-l pe Saio căci zace zdrobit! Şi ducându-se l-au adus." (Saio, 1).
Aşa cu s-a văzut ascultarea are puterea de a naşte în sufletul celui ce o practică, mult râvnita smerenie, virtutea care are putere de a ne urca în rai: "zis-a iarăşi: când suntem în viaţa de obşte, să alegem ascultarea mai mult decât nevoinţa. Că aceasta învaţă trecerea cu vederea, iar aceea învaţă smerita cugetare." (Singlitichia, 16)
Iată cum, ascultarea este vindecarea voinţei. Desigur că nu o ascultare de oricine, ci de Domnul, de cel ce se străduieşte prin exemplu personal să urmeze calea Domnului, şi nu de acesta, în ultimă instanţă, ci de Dumnezeu care vorbeşte, datorită rugăciunilor noastre şi ale acestuia, prin gura lui. Ascultarea de duhovnic, încredinţarea cu totul voii Domnului, tăierea voii proprii – cale spre sfinţenie, spre sănătate.
Iată cum cântă Patericul această cale: "zis-a avva Ruf, că cel ce şade întru ascultare de părintele duhovnicesc, mai multă plată are decât cel ce petrece singur în pustie. Şi spunea acesta, că a povestit unul din părinţi, zicând: am văzut patru cete în cer. În cea dintâi era omul care este bolnav şi mulţumeşte lui Dumnezeu. În a doua ceată era cel ce umblă după iubirea de străini şi în aceasta stă şi slujeşte. În a treia ceată era cel ce umblă după pustie şi nu vede om, şi în a patra ceată era cel ce şade în ascultare de părinte şi i se supune lui pentru Domnul. Şi purta cel pentru ascultare lanţ de aur şi pavăză şi mai multă slavă avea decât ceilalţi. Iar eu am zis celui ce mă povăţuia: cum acest mai mic are slavă mai multă decât ceilalţi? Iar el răspunzând mi-a zis: fiindcă cel ce umblă după iubirea de străini, cu voia sa face, şi cel ce este în pustie cu voia sa s-a dus, iar acesta care are ascultare, toate voile sale lăsându-le atârnă de Dumnezeu şi de părintele său. Pentru aceasta mai multă slavă a luat decât ceilalţi. Deci fiilor pentru aceasta este bună ascultarea, care pentru Domnul se face. Aţi auzit, fiilor, în parte, o puţină urmă a isprăvii acesteia! O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor! O, ascultare, născătoarea tuturor faptelor bune! O, ascultare aflătoarea Împărăţiei! O, ascultare, care deschizi cerurile şi sui pe oameni de la pământ! O, ascultare, hrănitoarea tuturor sfinţilor, din care au supt ei lapte şi prin care s-au făcut desăvârşiţi! O, ascultare, care eşti locuitoare împreună cu îngerii!" (Ruf, 2)

Pr. Petru Suciu, “Metode psihoterapeutice in Pateric”