Serile Tălpălari, Maica Siluana despre: „Maica Domnului și femeia creștină”

Maica Domnului şi femeia creştină (Maica Siluana, martie 2009)

Read More

11 august, Prăznuirea Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului

În anul 1515, la trei ani de domnie, domnitorul Neagoe Basarab a trimis o delegaţie la Muntele Athos, condusă de logofătul Danciu, delegaţie ce avea scopul de a cere în dar, pentru un timp, moaştele Sfântului Nifon. În acest fel, moaştele Sfântului ierarh au ajuns la mânăstirea Dealu, racla cu sfintele moaşte fiind depusă peste mormântul lui Radu cel Mare, ca semn de împăcare şi dezlegare de blestem. În 1517, în ziua de 16 august, s-a săvârşit canonizarea Sfântului Nifon, aceasta fiind prima canonizare despre care ştim că s-a săvârşit la noi în ţară.

După ce moaştele Sfântului Nifon au fost ţinute mai multe zile pentru închinarea credincioşilor, ele au fost aşezate într-un sicriu de argint curat, poleit cu aur şi înfrumuseţat cu pietre scumpe, dăruit de Neagoe Basarab în semn de preţuire faţă de Sfântul Nifon. Astfel cinstite, moaştele Sfântului au fost duse înapoi la Dionisiou, unde călugării de acolo, fiind adânc mişcaţi de darurile făcute de domnitorul Ţării Româneşti, au hotărât să dăruiască acestuia capul şi o mână din moaştele Sfântului Nifon. Acestea vor fi depuse cu preţuire în mânăstirea Curtea de Argeş, după care vor fi mutate, în 1949, în biserica Sf. Dumitru, catedrala Mitropoliei Craiovei, unde se află şi astăzi.(Sinaxar, 11 august)

IN LUPTA CU DRACUL NECURATIEI


Pe langa toate acestea, il lupta mult duhul cel rau si necurat al desfranarii. Iar el se lupta sa-l alunge, rugandu-se cu multa caldura lui Dumnezeu. Intr-o noapte, a vazut in vis pe intaiul Mucenic Stefan, care i-a zis: "Bucura-te, Nifone, robule al lui Dumnezeu. Frumoasa este viata ta, dar ai intinat-o cu vorbe desarte si cu injuraturi. Dar, daca te vei lupta sa biruiesti pe vicleanul drac care te indeamna la aceste pacate, eu iti fagaduiesc sa-ti vin in ajutor". Nifon s-a trezit cu o puternica hotarare. Dupa ce a multumit Sfantului Stefan, a luat o pietricica in gura si a tinut-o mai multe zile, ca sa nu mai vorbeasca cuvinte murdare. Si daca vreodata il insela vrajmasul si injura pe cineva, se retragea undeva la o parte si se lovea puternic cu pumnii peste obraz, zicandu-si: "Na! O sa te fac eu sa te smeresti si sa inveti blandetea si tacerea, sa nu te mai manii, nici sa mai injuri!" Pentru aceeasi pricina si-a luat canon sa-si dea in fiecare zi cate patruzeci de pumni. Iar daca se intampla vreo ispita sau il lupta vreo patima atunci pumnii cadeau cate o suta doua. Lovindu-se astfel zilnic, a slabit mult cu trupul. Adeseori ametea de durere si cadea la pamant ca un mort, zicandu-si in sine: "Vai si vai de tine, ticalosule, Nifon! Daca aceasta putina durere nu o poti suferi, cum vei rabda nesuferitele chinuri ale iadului? Indrazneste insa, pentru ca pe masura ce omul cel dinafara, trupul, slabeste, in aceeasi masura cel dinauntru, sufletul, se innoieste". Vazandu-l diavolul ca-si pedepseste trupul cu atata cruzime, i-a zis: "De ce nu-ti este mila de grumazul tau si-l lovesti cu atata asprime? Iar fericitul nevoitor a raspuns: "Imputitule drac, ai venit si aici sa-mi dai sfaturi? Ar fi vai de tine, daca ai avea trup si ai cadea in mainile mele, ti-as arata eu ce fel de chinuri stie Nifon...!"

UNDELEMNUL CANDELEI

Cuviosul avea acest obicei minunat: cand trebuia sa se culce putin, punea mai intai un rand de pietre pe pamant si peste ele arunca o patura mica. Apoi canta imne de inmormantare ca si cum s-ar fi ingropat singur pe sine. Pe urma, zicea pe de rost patru Apostoli si patru Evanghelii si multe altele. Insemna apoi cu Sfanta Cruce asternutul, de trei ori si se culca, punand o piatra drept capatai. Adeseori in vis navaleau diavolii asupra lui, il tulburau si nu-l lasau sa doarma. Cuviosul lua atunci toiagul si ii lovea cu putere duhovniceasca, razand de neputinta lor, incat diavolii o patisera cu el. "Ce sa facem cu acest incapatanat, se tanguiau ei? Uneori ne loveste, alteori ne ocaraste si batjocoreste tot neamul nostru!" Intr-o seara, cand robul lui Dumnezeu se culcase putin, a venit diavolul cu un tarnacop sa-l loveasca. Dar deodata, spaimantandu-se, a iesit afara cu mare zgomot si a pierit ca fumul. Pe cand fugea, scrasnea din dinti, zicand: "O, Marie, pretutindeni ma arzi, ocrotind pe acest tare de cap!" Auzind aceste cuvinte, Nifon a inteles ca Maica Domnului il ocroteste si il apara. De aceea, el in fiecare seara, inainte de culcare, lua undelemn de la candela si se miruiau pe frunte, la urechi si la toate simturile. De aceea s-a infricosat diavolul si s-a facut nevazut. Cand a vazut ce putere are undelemnul sfintit Maicii Domnului si al tuturor sfintilor, dadea adesea si la cunoscuti sa se unga inainte de culcare.

Read More

Maica SIluana: “Transmiterea păcatului de la părinți la urmași este o realitate omenească valabilă și în afara Bisericii și în Biserică”

Transmiterea păcatului de la părinți la urmași este o realitate omenească valabilă și în afară Bisericii și în Biserică. Dar avem nevoie să cunoaștem învățătura ortodoxă despre păcat.

În ortodoxie, Sfinții Părinți deosebesc „păcatul firii”, care este ireproșabil, de „păcatul voinței libere” care este reproșabil. Păcatul firii, care locuiește în mădularele trupului nostru, cum spune Sfântul Apostol Pavel, este consecința păcatului voii libere a protopărinților prin care omul s-a rupt interior de Dumnezeu crezând că-și afirmă autonomia și libertatea. Dar n-a făcut decât să aleagă moartea sufletului, pentru că viața adevărată a acestuia este „suflarea” neîntreruptă a lui Dumnezeu. Ca urmare firea lui s-a corupt, s-a îmbolnăvit, a devenit stricăcioasă și muritoare. Această stare a firii căzute se transmite urmașilor. Se moștenește boala și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților. „S-a îmbolnăviţ firea prin păcat datorită neascultării unuia, adică a lui Adam, astfel cei mulți au devenit păcătoși nu că unii care au încălcat porunca odată cu Adam, ci că unii ce s-au făcut părtași firii aceluia, căzute sub legea păcatului. Așadar, precum s-a îmbolnăvit firea omului în Adam prin stricăciunea neascultării și astfel au pătruns în ea patimile, la fel ea a fost curățită din nou prin Hristos (Sfântul Chiril al Alexandriei).

La fel și acum: firea pe care o primim de la părinți este firea căzută, bolnavă. Și e cu atât mai bolnavă cu cât părinții și mai ales bunicii noștri, dar și ceilalți strămoși cam până la a șaptea generație, au păcătuit cu voia liberă și nu s-au pocăit pentru a obține iertarea dumnezeiască, îmbolnăvind astfel firea pe care o moștenim. Această stare bolnavă a firii e păcatul pe care-l moștenim și nu suntem vinovați pentru el. Dar ne îngreunează viața pentru că astfel suntem mult mai vulnerabili la păcatul cu voia. Desigur voia noastră liberă nu e cu totul anihilată și putem alege să refuzăm păcatul cu voia și să alegem altă cale decât cea moștenită. Dar nu ieșim de sub blestemul acesta fără lucrarea directă a lui Dumnezeu în noi.

Diferența dintre moștenirea primită de cei ce se nasc în afară Bisericii, fie înainte de Hristos, fie după, constă în neputința omului de a ieși din robia „legii păcatului firii” în mod real și definitiv. Omul poate primi și folosi harul lui Dumnezeu și în afară Bisericii (vezi drepții și sfinții vechiului Testament), dar firea lui nu se vindecă de stricăciune și de moarte decât în Hristos și prin Hristos. Domnul a biruit legea păcatului în firea Lui umană, una cu El și prin El. Prin Sfintele Taine ale Bisericii, prin Taina lui Hristos cap al Bisericii Sale, Dumnezeu oferă omului spre împărtășire energiile necreate ale bunătății Sale.

Aici avem iarăși două aspecte legate de distincția dintre firea și voința omului. Prin energiile necreate, Dumnezeu lucrează restaurarea și îndreptarea firii căzute în fiecare persoană care alege liber să se împărtășească de ele după rânduiala așezată de însuși Domnul în Sfânta Lui Biserică. Dar îndreptarea firii prin nașterea din nou și prin lucrarea particulară a fiecărei Sfinte Taine, o lucrează Dumnezeu fără participarea voinței omului așa cum omul beneficiază de darul vieții primit prin naștere, dar nu participă cu propria voință la nașterea sa. Omul vechi poate dori și poate cere viața cea nouă în Hristos, dar nu și-o poate procura singur. O primește în dar. Abia apoi intervine lucrarea voinței umane în sinergie (împreună lucrare) cu energia divină necreată primită prin Taine pentru a dezvolta și rodi binele primit. Dumnezeu oferă și lucrează în firea omului noua moștenire, omul primește și valorifică personal moștenirea. Calitatea vieții veșnice a fiecărui om depinde de participarea sa la lucrările dumnezeieșţi. Toți vom învia și toți vom beneficia de nestricăciunea firii, dar cei ce refuză până în sfârșit să lucreze cu voia proprie darurile „existenței veșnic bune” nu se vor împărtăși, cu voia lor, de comuniune, de iubire cu Dumnezeu Cel sigur Bun!

Să ne ferească Dumnezeu Cel mult milostiv de acest înfricoșat viitor chemându-ne pe toți la pocăința cea dătătoare de viață!

Read More

Conferința Părintelui Rafail Noica - “S-a dus să-L vadă precum este”, 30 mai, 2013, Cluj-Napoca (video)

Read More

Părintele Rafail Noica despre părintele Sofronie Saharov- “S-a dus să-L vadă precum este”, 30 mai, 2013, Cluj-Napoca

Conferința are loc la împlinirea a 20 de ani de la mutarea la Domnul a părintelui Sofronie și este organizată de Arhiepiscopia Clujului și Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. Evenimentul va avea loc joi, 30 mai, de la ora 18, la Sala Auditorium Maximum a Universității Babeș-Bolyai. 

Conferința poate fi ascultată live pe internet la: http://www.radiorenasterea.ro/pages/live.php

Read More

Zile de mai…

		la țărm de Pacific :) VIEW SLIDE SHOW DOWNLOAD ALL

Read More

29 Mai - Sfânta Muceniță Teodosia

 

Despre Sfînta Teodosia, fecioara cea din Tir, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, martorul ocular, a scris astfel:

“Întinzîndu-se asupra noastră pînă la cinci ani prigoana de la păgînii închinători la idoli, în două zile ale lunii aprilie, chiar la praznicul Învierii Domnului, în cetatea Cezareea Palestinei o fecioară credincioasă şi cinstită de neam din Tir, care nu avea încă optsprezece ani, s-a apropiat de cei care erau închişi în temniţă, legaţi pentru Hristos, şi le spunea cu îndrăzneală despre împărăţia lui Dumnezeu.

Ea le-a urat de bine, rugîndu-i s-o pomenească înaintea Domnului cînd vor sta înaintea Lui, după sfîrşitul nevoinţei lor cei muceniceşti. Văzînd ostaşii pe fecioară că vorbeşte cu cei legaţi pentru Hristos, au răpit-o ca şi cum făcuse un mare rău şi au adus-o la ighemonul Urban spre cercetare. Ighemonul, fiind plin de mînie şi de sălbăticie cumplită de fiară, a muncit-o cu cumplite munci, strujindu-i pînă la oase coastele şi sînii cu unghii de fier; dar ea, fiind cu faţa luminoasă, pe toate le răbda cu curaj. Deci, a poruncit s-o înece în adîncul mării”.

Acestea le povesteşte Evsevie, care a fost martor ocular la toate muncile. În povestirea romanilor se mai adaugă: “Teodosia, această sfîntă muceniţă a lui Hristos, după înecarea sa în mare, a fost scoasă vie de îngeri din adînc la uscat şi umbla purtînd în mîini piatra care fusese legată de grumajii ei. Apoi, prinzînd-o din nou şi aducînd-o la judecată, muncitorul a dat-o spre mîncarea fiarelor, dar n-a fost vătămată de ele. După aceea a poruncit s-o taie cu sabia. Şi, cînd i-a tăiat capul, s-a văzut o porumbiţă, zburînd din gura ei, care strălucea mai mult decît aurul şi s-a suit spre cer. Apoi, după ce a sosit noaptea, sfînta muceniţă s-a arătat părinţilor săi în mijlocul sfintelor fecioare, îmbrăcată cu o haină mai albă decît zăpada, avînd o cruce de aur în mîini, purtînd o cunună pe cap şi zicînd: “Iată cît de mare este slava şi darul Hristosului meu de care aţi vrut să mă lipsiţi!”

Părinţii ei, văzînd în dînsa dorinţa de nevoinţă mucenicească, o opreau de la acea faptă; dar sfînta, ascunzîndu-se de dînşii, a alergat la cei legaţi pentru Hristos, s-a prins spre muncire, precum s-a zis şi s-a încununat de Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce i-a rînduit o astfel de nevoinţă.

Ἡ Ἁγία Θεοδοσία ἡ Παρθενομάρτυς

Ἡ Ἁγία Παρθενομάρτυς Θεοδοσία καταγόταν ἀπὸ τὴν Τύρο τῆς Φοινίκης καὶ ἄθλησε κατὰ τοὺς χρόνους τοῦ αὐτοκράτορος Διοκλητιανοῦ (284 – 305 μ.Χ.).
Σὲ ἡλικία δέκα ὀκτὼ ἐτῶν διέπρεπε τόσο γιὰ τὴν εὐσέβεια, ὅσο καὶ γιὰ τὸ ζῆλο της ὑπὲρ τῆς Χριστιανικῆς πίστεως, διαδίδοντας αὐτὴ μεταξὺ τῶν εἰδωλολατρισσῶν γυναικῶν καὶ ἑλκύοντας πολλὲς ἀπὸ αὐτές. Κατὰ τὸ πέμπτο ἔτος τῶν διωγμῶν, βρισκόμενη στὴν Καισάρεια τῆς Παλαιστίνης, συνελήφθη καὶ δέσμια ὁδηγήθηκε ἐνώπιον τοῦ ἄρχοντος Οὐρβανοῦ. Ἐπειδὴ ἡ Ἁγία δὲν πειθόταν νὰ θυσιάσει στὰ εἴδωλα, διατάχθηκε ὁ σκληρὸς βασανισμὸς αὐτῆς. Τῆς κόπηκαν οἱ μαστοὶ καὶ τῆς καταξεσκίσθηκαν τὰ πλευρά, ἡμιθανὴς δέ, πιεζόταν νὰ ἀπαρνηθεῖ τὸν Χριστό. Ἡ Θεοδοσία, μὲ φωνὴ ποὺ μόλις ἀκουγόταν, δήλωσε καὶ πάλι ὅτι ἦταν καὶ θὰ παρέμενε Χριστιανή. Τότε ὁ Οὐρβανός, γεμάτος ἀπὸ ὀργή, διέταξε, ἀφοῦ βασανισθεῖ σκληρότερα, νὰ ριχθεῖ στὴ θάλασσα, ὅπου ἔλαβε καὶ τὸν στέφανο τοῦ μαρτυρίου.

Ἀπολυτίκιο. Ἦχος δ’. Ταχὺ προκατάλαβε.
Ὡς δόσιν θεόσδοτον, τὴν παρθενίαν τὴν σήν, ἀγῶσιν ἀθλήσεως, Θεοδοσία σεμνή, τῷ Λόγῳ προσήγαγες· ὅθεν πρὸς ἀθανάτους, μεταστᾶσα νυμφῶνας, πρέσβευε Ἀθληφόρε, τῷ Δεσπότῃ τῶν ὅλων, ῥυσθῆναι ἐκ πολυτρόπων, ἡμᾶς συμπτώσεων.

Κοντάκιον. Ἦχος δ’. Ἐπεφάνης σήμερον.
Ὡς παρθένος ἄμωμος καὶ ἀθληφόρος, νοερῶς νενύμφευσαι, τῷ Βασιλεῖ τῶν οὐρανῶν, Θεοδοσία πανεύφημε· ὃν ἐκδυσώπει, ὑπὲρ τῶν ψυχῶν ἡμῶν.

Μεγαλυνάριον.
Δόσει λαμπρυνθεῖσα παρθενικῇ, δόσιν εὐσεβείας, διαυγάζεις ἀθλητικῶς, ὦ Θεοδοσία, Χριστοῦ Παρθενομάρτυς· διὸ κἀμοὶ μετάδος, ἐκ τῶν σῶν δόσεων.

Virginmartyr Theodosia of Tyre

Commemorated on May 29

Saint Theodosia of Tyre lived during the third and fourth centuries. Once, during a persecution against Christians, which had already lasted for five years, the seventeen-year-old Theodosia went up to condemned Christian prisoners in the Praetorium in Caesarea, Palestine. It was the day of Holy Pascha, and the martyrs spoke about the Kingdom of God. St Theodosia asked them to remember her before the Lord, when they should come to stand before Him.

Soldiers saw that the maiden bowed to the prisoners, and they seized her and led her before the governor, Urban. The governor advised the maiden to offer sacrifice to the idols but she refused, confessing her faith in Christ. Then they subjected the saint to cruel tortures, raking her body with iron claws until her bones were exposed.

The martyr was silent and endured the sufferings with a happy face, and to a second suggestion by the governor to offer sacrifice to the idols she answered, “You fool, I have been granted to join the martyrs!” They threw the maiden with a stone about her neck into the sea, but angels drew her out from the depths. Then they threw the martyr to the wild beasts to be eaten by them. Seeing that the beasts would not touch her, they cut off her head.

By night St Theodosia appeared to her parents, who had tried to talk their daughter into not going to the sufferings. She was in bright garb with a crown upon her head and a luminous gold cross in her hand, and she said, “Behold the great glory of which you wanted to deprive me!”

The Holy Martyr Theodosia of Tyre suffered for Christ in the year 307 or 308. On May 29 we commemorate the transfer of her relics to Constantinople and Venice. She is also commemorated on April 3.

Read More

Hristos a înviat! Adevărat a înviat Hristos!

„Ziua învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişam. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.“

Read More

Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei - Dumnezeiasca Liturghie - trăire a tainei Învierii

Având un asemenea dar de viaţă, de lumină, de bucurie în Liturghie, să rămânem aproape de biserică, de altar, de spovedanie, de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Există atâta moarte în lume pentru că nu ne apropiem de izvorul bogat în viaţă al Liturghiei.

Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
drept-credinciosului popor
al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor:
har, bucurie, iertare şi ajutor
de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

„Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că, ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, Învierea Mea veţi mărturisi.“ (1)

Iubiţi fraţi preoţi,
Drept-măritori creştini,

HRISTOS A ÎNVIAT!

Se cuvine să aducem mulţumire, înainte de toate, Domnului Hristos că ne-a învrednicit să ajungem şi anul acesta la slăvitul praznic al Învierii, la noaptea cea plină de lumină a Sfintelor Paşti. Ne bucurăm pentru aceste clipe, anticipând bucuriile pe care le vom trăi timp de câteva zile în ritm de sărbătoare pascală.

Despre rostul şi importanţa Învierii Domnului pentru viaţa noastră, marele teolog Dumitru Stăniloae spune: „Fără înviere, naşterea oamenilor n-ar avea nici o raţiune. Existenţa însăşi ar rămâne cu totul inexplicabilă. Singură învierea umple toate de sens, de lumină“ (2). Cunoscând acest adevăr, Biserica îi consacră zilele de Paşti şi cele până la Înălţare, dar şi duminicile de peste an, însă mărturiseşte, totodată, că fiecare zi este şi ar trebui să devină o zi a Învierii, întrucât Domnul Cel înviat este totdeauna cu noi. (3)

Ziua de Paşti este, aşadar, o concentrare mai vizibilă a ceea ce creştinul este chemat să trăiască în fiecare zi: „Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul adresat totdeauna de Sfântul Serafim de Sarov celui pe care îl întâlnea.

Cunoaşterea şi trăirea tainei Învierii se pot împlini în fiecare clipă a vieţii, prin mărturisirea credinţei celei drepte, prin nădejde mântuitoare, prin dragoste atotcuprinzătoare, prin rugăciune fierbinte şi smerenie adevărată şi, mai ales, prin Dumnezeiasca Liturghie, care le cuprinde pe toate.

De aceea, în acest cuvânt pastoral, ne vom opri o clipă asupra Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, ca trăire a tainei morţii şi Învierii Domnului Hristos, ca trăire a tainei morţii şi învierii noastre. Săvârşită în fiecare zi în multe mănăstiri şi, cel puţin o dată pe săptămână, în bisericile de parohie, Sfânta Liturghie oferă posibilitatea ca omul, pătrunzând în adâncul ei, să descopere adevărul Învierii şi, prin aceasta, viaţa lui să capete un sens şi să se bucure de lumină.

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Liturghie este, pe de o parte, mărturisire sau „pomenire“ a jertfei şi Învierii lui Hristos, iar, pe de altă parte, izvor de înnoire şi viaţă veşnică pentru cei care trăiesc în duhul liturgic al mărturisirii pascale.

Cu puţin înainte de moartea Sa pe Cruce, la Cina cea de Taină, Hristos a dăruit ucenicilor şi, prin ei, şi nouă, taina „pomenirii“ morţii şi Învierii Sale, adică Euharistia, ca mijloc prin care să fim mântuiţi de moarte şi să dobândim harul Învierii. „Domnul Iisus, spune Sfântul Apostol Pavel, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea». Asemenea şi paharul după Cină, zicând: «Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea». Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.“ (4)

„Pomenirea acestor înfricoşate fapte din viaţa lui Hristos, mărturiseşte un părinte monah din zilele noastre, se face zilnic de către Biserică în taina Sfintei Euharistii. (...) Crucea Lui a şters păcatul şi moartea Lui a devenit izvorul vieţii. Prin pomenirea biruinţei lui Hristos, înălţăm stindardul biruinţei Sale în inimile noastre şi prin harul Său noi ne arătăm biruitori asupra păcatului şi, prin urmare, şi asupra morţii.“ (5)

Această „pomenire“ a morţii şi Învierii Domnului Hristos, în Liturghie, se cuvine a fi înţeleasă nu doar ca o simplă amintire a unui fapt istoric, ci mai ales „ca o vie pătrundere în tărâmul Duhului lui Hristos, în dimensiunile Sale dumnezeieşti şi pământeşti“, „Liturghia, în veşnica sa realitate, fiind Paştile Domnului“ (6).

Pătrunzând, aşadar, tot mai adânc în duhul „pomenirii“ morţii şi Învierii lui Hristos, devenim, prin Euharistie, încă din lumea aceasta, părtaşi ai vieţii celei veşnice: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată. (…) Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. (...) Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (7).

Pregustată încă de aici, bucuria împărtăşirii de Hristos-Dumnezeu va deveni deplină în lumina celei de-a doua veniri a Sa la sfârşitul veacurilor: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase!, exclamă cântarea Bisericii, O, Înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale“ (8).

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

Mare este taina Învierii lui Hristos trăită în Dumnezeiasca Liturghie! Bucuria Învierii devine în Sfânta Liturghie bucuria tuturor oamenilor care, în stare de prezenţă şi conştientizare a evenimentului la care iau parte, devin uniţi şi între ei prin împărtăşirea din acelaşi Hristos: „Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh“, glăsuieşte rugăciunea Bisericii (9). Împărtăşindu-se împreună de Hristos Cel jertfit şi înviat pentru ei, oamenii cresc în unire şi dragoste între ei şi primesc „putere să se iubească şi ei până la jertfă“ (10). Sfânta Liturghie devine, aşadar, locul central şi timpul esenţial de îmbrăţişare, în rugăciune şi dragoste, a întregii lumi, cu durerile şi bucuriile ei. Prin această taină, spune Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, „Domnul ne atrage spre a îmbrăţişa în duh întreaga lume, unde în fiecare clipă milioane de oameni sau sunt zdrobiţi de loviturile asprei sorţi, sau zac la porţile morţii şi cu suspinurile lor cheamă asupră-le ajutorul de Sus. În măsura propriei noastre experienţe a tot felul de suferinţe, ne putem afunda în marea nemărginită a suferinţelor oamenilor şi, prin rugăciune, a împărtăşi groazele lor, ba uneori şi bucuriile. (...) În această rugăciune cunoaştem pe Hristos pogorându-Se în iad, din nemăsurata Sa dragoste - biruitoarea morţii“ (11).

Prin participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în duh de rugăciune curată pentru toţi - inclusiv pentru vrăjmaşi şi, în mod special, pentru deznădăjduiţii acestei lumi -, în smerenie şi veghe duhovnicească, inima şi mintea omului devin „rai“, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, „munţii şi stâncile „împietririi sufleteşti, ai necunoaşterii şi ai mândriei sunt sfărâmaţi, în om „trezindu-se dorul de libertate“ (12).

Acestea, precum şi multe altele, sunt darurile prin care Liturghia lucrează tainic, dar real, asupra omului, cuprinzându-l bucurii nebănuite, dătătoare de sens şi lumină. Este acea „dumnezeiască veselie „ce izvorăşte din „rodul cel nou al viţei“ prin Liturghie, „în ziua cea vestită a Învierii“, cum spune cântarea Bisericii în noaptea de Paşti (13).

Iubiţi fii şi fiice ai Bisericii lui Hristos,

În această noapte plină de lumină a Sfintelor Paşti, bucuria Învierii cuprinde sufletele noastre. Este bine să se cunoască adevărul, experimentat de mulţi, că această bucurie poate fi păstrată şi dincolo de perioada Paştilor, prin mijlocirea Dumnezeieştii Liturghii. „De fiecare dată, după Liturghie“, ar trebui să avem „simţământul Paştilor de-biruinţă-purtătoare şi de-lumină-purtătoare.“ (14)

A fi tot timpul în ambianţa de lumină a Învierii înseamnă a trăi în tărâmul sfânt al Liturghiei, cel puţin o dată pe săptămână. În răstimpul dintre două Liturghii, creştinul este chemat să prelungească bucuria primită la Liturghia la care a participat şi să aştepte aceeaşi bucurie de la Liturghia la care va participa, împărtăşindu-se cu Preacuratele Taine. Astfel, omul îşi clădeşte întreaga viaţă pentru ca aceasta să devină o neîncetată săvârşire a Sfintei Liturghii înaintea Preasfintei Treimi. Viaţa lui devine, în pofida suferinţelor şi încercărilor de tot felul, o neîncetată bucurie pascală, printr-o neîncetată Liturghie. Astfel, primesc viaţă cuvintele rostite la sfârşitul Sfintei Liturghii, după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc“ (15); „Am avut pomenirea morţii Tale, văzut-am chipul Învierii Tale, umplutu-ne-am de viaţa Ta cea nesfârşită, îndulcitu-ne-am de hrana Ta cea neîmpuţinată“ (16).

Având un asemenea dar de viaţă, de lumină, de bucurie în Liturghie, să rămânem aproape de biserică, de altar, de spovedanie, de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Există atâta moarte în lume pentru că nu ne apropiem de izvorul bogat în viaţă al Liturghiei. Există atâta tristeţe în lume pentru că nu ne lăsăm sufletele să se hrănească din bucuria pascală a Liturghiei. Domină atâta însingurare peste viaţa oamenilor, chiar şi între creştini, pentru că Liturghia nu mai este trăită în adâncimile şi cuprinderile sale duhovniceşti, transformându-se, adesea, în simplu ritual, în rutină distrugătoare de viaţă, în „serviciu religios“ ca oricare altul.

De aceea, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască darul înţelegerii duhului dătător de viaţă şi înviere al Sfintei Liturghii. Să ne lăsăm sufletele cuprinse de bucuria Învierii lui Hristos şi să prelungim această bucurie prin trăirea ei la Liturghia săvârşită în biserica mănăstirii sau parohiei din care facem parte. Să încercăm a trăi, nu numai în biserică, ci şi acasă sau la locul de muncă, în ritm de Liturghie, în frică şi dragoste de Dumnezeu, în ataşament faţă de valorile familiei şi ale neamului.

Dumnezeu să vă aibă pe toţi în lumina Învierii Sale, să vă fie alături în clipe de cumpănă, să vă cuprindă pe toţi în harul, binecuvântarea, iertarea şi iubirea Sa!

HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT HRISTOS!

Dorindu-vă tuturor o sărbătoare a Învierii cu bucurie, vă îmbrăţişez cu dragoste de frate şi părinte.
Al vostru către Dumnezeu rugător,

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Read More

“Cuvinte pentru Săptămâna Mare: luaţi-vă o scurtă pauză în Săptămîna Mare: Bucuraţi-vă!”, articol de Andrei Pleșu

E inevitabil, în ajunul sărbătorilor pascale, să ne punem, iarăşi şi iarăşi, problema Învierii, respectiv a unei promise victorii împotriva morţii.

Dar pînă să ajungem la marea interogaţie privind „nemurirea sufletului”, n-ar strica să reflectăm şi la „învierile” la îndemînă, cele pe care le putem obţine în viaţa de dinaintea morţii, pornind de la constatarea că fragmente întregi din existenţa zilnică şi din alcătuirea noastră sufletească sunt „moarte”, neînsufleţite, sclerozate. Fiecare ar trebui să se întrebe ce este deja mort în comportamentul, limbajul şi gîndirea lui. „Mort” adică mineralizat, încremenit, inexpresiv. Stereotipiile verbale, ideile gata făcute, aderenţa oarbă la duhul impersonal al vremii, adoptarea retoricilor la modă, a idolatriilor gregare, livrate, clipă de clipă, de „modelele” bălţate ale lumescului, toate sunt semne ale unei necroze care, odată recunoscută, poate fi tratată. Biserica ar trebui să fie în mod special atentă la asemenea patologii letale, să fie preocupată de corijarea lor, dar, mai ales, să se ferească ea însăşi de ameninţarea entropiei spirituale, de formulistica previzibilă a predicii moralizatoare, de înlocuirea gîndirii vii prin citat mecanic. Lectura unui text religios nu trebuie să fie, fireşte, o experienţă „estetică”, o vînătoare de „originalităţi” seducătoare. Dar nici mestecarea obosită a unei materii cu gust de iască, a unei frazeologii care nu trezeşte şi nu ajută pe nimeni. Or, o spun cu tristeţe, gîndul viu şi cuvîntul viu nu se întîlnesc suficient de des în producţia teologică de uz curent. Cu atît mai mult mă bucur cînd dau peste excepţii, cînd simt că, din parcurgerea unui text, mă aleg cu ceva consistent, sau, măcar, cu un prilej de reflecţie proprie. E ceea ce mi s-a întîmplat răsfoind, zilele trecute, o culegere de „uimiri” şi „rostiri” ale Monahiei Siluana Vlad. Trec cititorului cîteva mostre, în perspectiva Sf. Paşti.  „Ca să putem înţelege ce este pocăinţa adevărată, avem nevoie să o deosebim de sentimentul nevrotic al vinovăţiei. Vinovăţia nevrotică este o reacţie a egoului care imită pocăinţa. Cînd ne simţim vinovaţi, chiar dacă ne cerem iertare, de fapt ne îndreptăţim, căutăm cauzele faptelor rele în altă parte, acuzăm pe altcineva…(…). Semnele pocăinţei sunt: lacrimile, durerea inimii însoţită de mîngîiere şi de încrederea în făgăduinţele Domnului. Semnele vinovăţiei nevrotice sunt: frica, furia, auto-compătimirea, victimizarea.” Deosebirea dintre căinţă şi sentimentul strictei vinovăţii e esenţială pentru cine vrea să înţeleagă corect gestul spovedirii. A mărturisi o greşeală fără a crede în iertare e a fi în afara spaţiului credinţei. E ca şi cum ai crede în moarte fără a miza pe Înviere. Sărbătoarea pascală e o sărbătoare a eliberării de frică, a reinstaurării bucuriei, a încrederii. Ea contrazice o anumită omiletică a dăscălelii moralizatoare, a păcatului ubicuu şi tenace, a pedepsei nemiloase şi veşnice. „Dumnezeu - spune monahia Siluana - nu numără căderile, ci ridicările din păcat”. Nu poţi construi o teologie a Învierii pe o ideologie a judecăţii fatale şi a proastei dispoziţii. Îmi place să amintesc mereu, în acest context, observaţia unui teolog contemporan din Statele Unite: creştinii par să fi uitat că termenul grecesc „evanghelie” înseamnă „veste bună”. Bună, nu proastă! Să abandonăm, deci, postura tragică a pietăţii apocaliptice, spaima infantilă (şi, de fapt, egolatră) de iad, sindromul condamnării definitive. În alt loc, monahia Siluana observă, nu fără umor (o virtute fundamental creştină…) că „fricoşii nu ajung în Rai”. Învierea admite şi ea, e drept, că suntem condamnaţi. Dar la o soluţie a iubirii recuperatoare. Asta nu înseamnă că totul e scuzabil, ci doar că totul e de sperat. Aşadar, dragi prieteni, creştini şi necreştini, îngăduitori cu vorbele mele sau supăraţi pe veci pe fiecare virgulă a textelor pe care le public, băsişti, anti-băsişti, pro- şi anti-europeni, elitişti şi populişti, şmecheri şi inocenţi, plicticoşi, paranoici, sau geniali, luaţi-vă o scurtă pauză în Săptămîna Mare. Bucuraţi-vă!

sursa: AICI

Read More

Maica Siluana - Conferința: "Despre percepția binelui si a răului", 18 aprilie 2013, București

Read More

15 aprilie 2013 - O altă zi de primăvară!

Read More

Maica Siluana Vlad: Conferință „Despre percepția binelui și a răului”, București

http://www.sfintiiarhangheli.ro/sites/default/files/multimedia/video_audio/2013/04/perceptia_binelui_si_a_raului_bucuresti_18_04_2013.mp3

" height="27" quality="best" src="http://www.google.com/reader/ui/3523697345-audio-player.swf" type="application/x-shockwave-flash" width="400">

Read More

Maica Siluana - Conferința: Arme care nu ucid: postul și rugăciunea, organizată de ASCOR Iași, 26 martie 2013

Maica Siluana - Conferința: Arme care nu ucid: postul și rugăciunea,

 26 martie, 2013, Iași (audio)

      Maica Siluana - Conferința: Arme care nu ucid: postul și rugăciunea,

 26 martie, 2013, Iași (video)

Read More

"The Faith" - Based on a Quebec folk song, LEONARD COHEN

The sea so deep and blind
The sun, the wild regret
The club, the wheel, the mind,
O love, aren't you tired yet?
The club, the wheel, the mind
O love, aren't you tired yet?
The blood, the soil, the faith
These words you can't forget
Your vow, your holy place
O love, aren't you tired yet?
The blood, the soil, the faith
O love, aren't you tired yet?
A cross on every hill
A star, a minaret
So many graves to fill
O love, aren't you tired yet?
So many graves to fill
O love, aren't you tired yet?
The sea so deep and blind
Where still the sun must set
And time itself unwind
O love, aren't you tired yet?
And time itself unwind
O love, aren't you tired yet?

Read More