joi, 10 iunie 2010

Trei feluri de nebunii...



Da, copil drag,
Sunt nebună, dar această nebunie e leacul pe care l-am ales împotriva nebuniei pe care am moștenit-o de la lumea aceasta în care m-am născut și care se străduia să mă înlănțuie definitiv de ceea ce numește ea „viață”.
Acum pot să-ți vorbesc și să-ți mărturisesc experiențe din trei feluri de nebunii. Prima, este, cum îți spuneam, cea pe care am moștenit-o încă din pântecele mamei. E viața trăită strâmb și străin de orice sens, pentru că „așa trăiește toată lumea” că nu avem încotro... E nebunia care m-a aruncat în cea mai neagră deznădejde și în dorința irepresibilă de a muri mai degrabă decât a trăi o astfel de „viață”.
A doua, cea diagnosticată de spitalele de psihiatrie ca psihoză, este, a fost pentru mine, un popas neașteptat, o binecuvântată odihnă în brațele protectoare ale diagnosticului însoțit de tratamentul respectiv. A fost o adevărată mângâiere față de suferința de a trăi într-o lume lipsită de sens. În ea am văzut că omul poate sparge limitele ucigătoare ale „cumințeniei” care înghite orice de frică: frica de moarte, frica de a nu fi iubit, frica de a nu fi acceptat, frica de a nu fi destul de (sau cel mai) bun, frica de a suferi... Ea ne arată că ne putem permite mult mai multe decât ne închipuiam când eram „sănătoși”, dar viața continuă să fie lipsită de sens. La ce bun să fii liber de convențiile lumii pe care o detești dacă rămâi tot în ea? Aveam, avem cu toții, nevoie de o ieșire din limitele acestei lumi și nu doar din cele ale bicisnicelor ei legi.
Așa am ajuns la cea de a treia nebunie: nebunia Crucii. Am intrat în ea cu toată foamea și setea mea de sens și iată, am fost primită în chiar brațele Celui Ce a biruit această lume și în Bucuria Lui.
Nu e ușor pentru că, pe această Cale, e nevoie să mori în fiecare clipă pornirilor sădite în fire de moștenirea acestei lumi. Dar nu e nici greu pentru că fiecare clipă poate fi și o întâlnire cu Veșnicia, cu Iubirea, cu El, Cel ce a biruit lumea. Dacă alegem, și de multe ori o facem, să cumpănim economia clipei din perspectiva noastră ca oameni ai acestei lumi, cădem iarăși în deznădejde și în capcana „mecanismelor de supraviețuire”. Dar acum avem timp, de dincolo de acest timp, ca în chiar acele clipe să ne amintim ai Cui suntem și de ce suntem ca să strigăm la El ca Sfântul Petru care se scufunda în valuri. Și așa, atenția se eliberează din cumplita închisoare a egoismului, cea cu două rânduri de gratii: un rând făcut din plăcerile după care aleargă lumea și celălalt din suferințele care însoțesc plăcerile distrugătoare.
Curaj, Copila mea iubită! Cu Domnul toate sunt cu putință. Tu să ceri mereu de la El răbdare, înțelepciune și putere și vei dobândi tot ce dorește inima ta în adâncul ei de dor de Iubire și Sens.

Cu dragoste și prețuire și binecuvântare,
Maica Siluana
Donații

1 comentarii: