miercuri, 9 februarie 2011

Recomandare film: "Scrisori către părintele Jacob/Postia Pappi Jaakobille” (2009)


Este interesant cum în peisajul destul de coroziv al cinematografiei scandinave, dominat de reverberaţiile goticului ori de un secularism extrem, direcţia psihologist-metafizică a lui Bergman îşi şlefuieşte contondenţele, fără a pierde adâncimea, pentru a se deschide spre arealul limpede al unei mistici de factură creştin-ortodoxă. 

Există, se pare, un spaţiu al transcendeţei, în care existenţialismul mizantrop al lui Bergman a fost fecundat de messianismul tarkovskian (în chip imaculat, căci cei doi nu au dialogat faţă către faţă niciodată)… Un plan irigat de tăceri luminoase, în care avalanşa interogaţiilor marelui suedez este absorbită de răspunsurile tăcute, de dincolo de raţiuni şi cuvinte, ale apofatismului de sorginte ortodoxă.

Între cele două genii, care au lărgit nebănuit de mult puterea de cuprindere a ecranului, s-au creat, într-adevăr, punţi suprapersonale: operatorul Sven Nykvist, actorul Erland Josephson şi insula Gotland (unde Tarkovski filma “Sacrificiul”) sunt câteva dintre acestea.
Nu ştiu care este confesiunea lui Klaus Härö, regizorul filmului “Scrisori către părintele Jacob” (2009), nominalizat de Finlanda pentru Oscar în 2010, dar aerul peliculei laureate cu 14 premii internaţionale (pentru regie, scenariu, interpretare) este foarte apropiat de acela al pieselor reprezentative ale cinematografiei creştin- de azi, ca cele ale unor Zviaghinţev, Lunghin, Dreyden – pleiadă de cineaşti tributară în egală măsură celor două repere majore amintite.
rãsãritene

Autor al unor drame ca “Elina” (2002) şi “Mother of Mine” (2005), deţinător a peste 60 de premii la festivaluri internaţionale de film, inclusiv premii ale publicului şi organizaţiilor religioase, Klaus Härö este interesat de lumea inocenţei şi de relaţia mistică dintre fragilitate şi putere, mai precis de puterea fragilităţii, pe care le radiografiază în filigranul filmului psihologic de cameră.

Cineast de mare rafinament, Härö îşi construieşte filmul pe contraste de lumină puternice, dominate de clar-obscur, în care peisajul natural şi chipul uman joacă un rol important. Primul cadru din “Scrisori către părintele Jacob” (director de imagine Tuomo Hutri), al unui bărbat aşezat, cufundat pe trei sferturi în întuneric, aminteşte de misteriosul debut din “Căinţa” lui Abuladze şi are aceeaşi funcţie de prolog către o confruntare dintre întuneric şi lumină, în care tensiunea dramatică (întreţinută de cuplul actoricesc Kaarina Hazard şi Heikki Nousiainen) este net potenţată de contrastul vizual.

Scenariul filmului “Postia Pappi Jaakobille”, semnat de regizor şi Jaana Makkonen, este linear şi fără multe răsturnări de situaţie. O criminală condamnată la închisoare pe viaţă este graţiată după doisprezece ani de detenţie. Spre surprinderea ei, femeia lipsită de familie şi prieteni primeşte o ofertă de serviciu ca asistentă a unui preot orb de provincie, căruia trebuie să-i citească scrisorile. Deformată de anii de izolare şi complexată de incertitudinea reintegrării sale sociale, Leila este necolaborativă şi reticentă, reacţionând cu duşmănie la dragostea părintească necondiţionată cu care o primeşte bătrânul pastor. Valurile de scrisori aduse zilnic de poştaşul pe bicicletă (trimitere la un personaj din “Sacrificiul” tarkovskian, plasat într-un peisaj similar), la care părintele răspunde cu seriozitate şi altruism, rugăciunile înălţate spontan pentru necunoscuţi o indignează; respectul şi evlavia de care se bucură fragilul părinte printre sute de oameni, care îi cer sfatul şi rugăciunea, uneori chiar şi bani, îi stârneşte, probabil, invidia: chipul crispat al femeii masive, neiubite de nimeni nu ne lasă să-i ghicim sentimentele, dar gestul de a arunca o parte din scrisori şi de a-l intimida pe poştaş o confirmă. Sabotajul îi reuşeşte şi, în scurt timp, poştaşul nu mai soseşte, ori se întoarce din drum, speriat, la vederea siluetei ameninţătoare a Leilei. Dispariţia misivelor zilnice îl nedumereşte şi îl zguduie pe părinte, care se simte inutil şi abandonat, rupt de orice contact cu lumea: rugăciunile pentru ceilalţi erau cele care-i dădeau viaţă! Leila jubilează, în timp de părintele trăieşte drama existenţială a părăsirii de Dumnezeu. Pe teritoriul pustiu, insular, al casei singuratice înconjurate de natură, părintele Jacob i se confesează singurului suflet de lângă el. Leila primeşte jelania umilă a părintelui şi inima i se dezmorţeşte: reuşeşte, pentru întâia oară, să plângă şi să-şi recite propria “scrisoare”: povestea tragică a unei vieţi sfărâmate. Părintele o ascultă, rostind simplu, ca şi în alte dăţi: “Ceea ce la oameni e imposibil la Dumnezeu este posibil”. Rosteşte şi moare.

Duhul "ortodox" al peliculei e evidenţiat nu doar de atitudinea faţã de oameni şi Dumnezeu a personajului principal (ce aminteşte de civilizaţia epistolarã a lavrelor ruse), ci şi de indicii scenografice concrete, justificate istoric, ca rãmãşitele vizibile şi relativ abundente de frescã ortodoxã, animând pereţii degradaţi ai catedralei din pãdurea finlandezã - trimiteri cãtre trecutul comun, istoric şi pnevmatic, în care (ca la Zviaghinţev) graniţele interconfesionale sunt conştient estompate (nu însã pânã la anulare ideologic-ecumenistã), întru evidenţierea şi retrãirea creştinismului unic, viu, originar.

Donații

1 comentarii: