sâmbătă, 4 februarie 2012

La duminica întâi a Triodului: Fragmente din ``Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor``, Părintele Constantin Coman, dialoguri cu Remus Rădulescu


“Să nu ne rugăm ca fariseul fratilor că tot cel ce se înalță pe sine, se va smeri. Ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vameșul strigând; Dumnezeule, milostivește - Te spre noi păcătoșii!
Fariseul de slava deşartă fiind biruit, iar vameşul cu pocăinţă plecându-se, au venit la Tine Însuţi, Stăpâne. Ci acela, lăudându-se, s-a lipsit de bunătăţi; iar acesta, negrăind, s-a învrednicit darurilor. În aceste suspinuri întăreşte-mă, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni.”

publicanpharisee


Pr. Coman: Această parabolă este una dintre capodoperele genului. Receptarea ei, nu numai la nivelul Bisericii, ci al culturii umane întregi confirmă acest lucru. (…) În numai patru fraze scurte sunt prezentate, într-o manieră plină de tensiune și de dramatism, două tipologii umane fundamentale și verdictul lor. Patru secvențe: 1. Prezentarea scenei: doi oameni merg să se roage; 2. Rugăciunea fariseului; 3. Rugăciunea vameșului; 4. Verdictul.
Greșeala fariseului este greșeala moralei iudaice. Fariseul este victima unui întreg sistem moral, pe care Mântuitorul îl denunță, în repetate rânduri, ca fiind profund ipocrit. (…)
Nu fariseul în sine, ci morala vremii este condamnată aici. Fariseul era produsul de vârf al acelei morale. Legea nu fusese dată de Dumnezeu pentru a împărți oamenii în drepți și păcătoși, ci pentru a-i ajuta să-L iubească pe Dumnezeu și pe semeni. De fapt, întreaga lege se recapitula în cele două porunci: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!”. Ori fariseul și morala pe care o reprezenta eșuează vădit din perspectiva ambelor porunci. Pe semeni nu numai că nu-i iubea, ci îi disprețuia. Paradoxul este că se socotește îndreptățit să-i disprețuiască pentru că erau răi, și-și face un titlu de merit din aceasta, culmea, chiar în fața lui Dumnezeu. Nici pe Dumnezeu nu-L iubea, pentru că nu te duci la cineva pe care îl iubești, punându-i în față meritele tale și subliniind cât de bun ești tu.
Sub presiunea egoismului, oamenii s-au folosit de lege pentru a se îndreptăți în fața propriei conștiințe și în fața semenilor, pentru a-și construi un statut social. Ei încearcă să se îndreptățească și în fața lui Dumnezeu, ca fariseul, dar nu merge. (…)
Și încă un lucru, cel mai surprinzător dintre toate: dacă tot se împărțise lumea în drepți și păcătoși, între cele două categorii Hristos o preferă pe cea de-a doua, răsturnând la o sută optzeci de grade perspectiva contemporanilor Săi. Antipatia Lui față de cei drepți și simpatia față de păcătoși sunt mai mult decât evidente. Această atitudine scandalizează pur și simplu. (…)
Verdictul dumnezeiesc este contrar celui omenesc: drepții sunt evaluați negativ, iar păcătoșii pozitiv. Este vorba, mai corect, despre conștiința îndreptățirii și despre conștiința păcatului, pentru că drepții nu sunt drepți de fapt, ci ”se cred drepți”. Pe ce se întemeiază judecata Mântuitorului? Pe faptul că păcătoșii sau cei cu conștiința păcatului sunt mult mai deschiși față de Dumenzeu, sunt mult mai aproape de Dumnezeu, fie și numai prin faptul că se simt neîmpliniți și caută împlinirea în afara lor, în timp ce ”drepții” se închid în ei înșiși și în suficiența de sine. (…)
R.Rădulescu: Omul semrit este înălțat, spune concluzia acestei pilde. Omul care se înalță pe sine se smerește. Smerenia și înălțarea vin de la Dumnezeu. Cum îl smerește Dumnezeu și cum îl înalță Dumnezeu pe om?
Pr. Coman: Smerirea celui trufaș, ca și înălțarea celui smerit de către Dumnezeu se săvârșește la nivelul sufletesc. Cine se află un pic mai aproape de Dumnezeu, cine a trăit, de exemplu, bucuria, liniștea, limpezirea pe care o dobândește în urma unei spovedanii, acela poate să înțeleagă. Cine nu a făcut în biserică experiența atitudinii fariseice?! Toți, aproape, avem momente când ne manifestăm asemenea fariseilor. Privim în jurul nostru, ne ducem cu gândul la Dumnezeu, și dăm slavă Lui că totuși suntem mai buni decât ceilalți. Acest gând duce la împietrirea inimii, la împietrirea simțirii. Este ca și în relațiile interumane: dacă mergi înspre cineva plin de tine, trufaș, cu dorința de a te impune, de a te îndreptății, de a domina, nu vei avea nicio bucurie de la celălalt, nu-l vei putea întâlni cu adevărat. Dacă mergi în schimb cu dorința de a te deschide spre celălalt, de a lăsa de la tine, de a sacrifica propriile tale drepturi, timpul tău, vei avea bucuria unei relații frumoase și te vei elibera. Te și așezi în sensul existenței, pentru că noi nu existăm ca să ne consumăm pe noi înșine, nu existăm pentru noi înșine, ci existăm pentru a ne așeza într-o relație de dragoste, într-o relație umană interpersonală, care constituiesensul și conținutul existenței noastre. Noi trăim din întâlnirea cu ceilalți, și împreună din întâlnirea noastră cu Dumezeu. Cel ce se îndreptățește pe sine își închide pur și simplu șansa întâlnirii cu celălalt, nu se întâlnește în mod real, dacă întâlnirea nu se realizează la nivel duhovnicesc, la nivel sufletesc. Cel care se baricadează în sine se transformă într-o statuie. Se va înălța, va fi probabil admirat de ceilalți, dar va suferi pentru că nu va avea șansa comunicării reale, nu va avea șansa vieții adevărate.

(Fragmente din Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor, Părintele Constantin Coman, dialoguri cu Remus Rădulescu)
Donații

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu