duminică, 15 mai 2016

Metoda noastră: psihologică sau duhovnicească?

Metoda maicii Siluana este singura metodă, care pentru mine a funcționat. Alături de  Maica am avut curajul să călătoresc în străfundurile ființei mele. Alături de Maica m-am întâlnit cu mine și am redescoperit Bucuria de a fi mai aproape de Domnul. Este metoda pe care o creditez si pe care o recomand si pentru care-i mulțumesc Maicii! Vă invit să dați mărturie despre cum a lucrat pentru voi, aceată metodă, a întâlnirii cu maica Siluana!


"Tot mai frecvent auzim comentarii și primim reproșul că metoda pe care o folosim noi în cursurile, seminariile și consilierile desfășurate în cadrul Centrului „Sfinții Arhangheli” ar fi o psihologie mai mult sau mai puțin îndoielnică.
Consider că e momentul să dau un răspuns, fie el și sumar, la această frământare.
Metoda pe care o folosim noi, sau, cum spun unii „învățătura maicii Siluana” este pur și simplu (iertată să-mi fie îndrăzneala) o revărsare a milostivirii Domnului în neputința mea oferită cu totul Lui. Această revărsare, cum deja o experimentează mulți căutători, vine peste oricine se deschide Domnului într-un anumit fel. Este deschiderea (pe care eu o numesc „crăpare”) care apare atunci când îți trăiești durerea proprie „până la fund”, fără rest, și o lipești strâns, strâns de mila Domnului și de durerea întregii lumi. Când Domnul arată omului că durerea lumii e și durerea Lui și că această durere este inundată de milostivirea Lui iubitoare, inima omului „crapă” de atâta durere și se umple de uimire, bucurie și nădejde. Prin această „crăpătură” se revarsă înțelegerea învățăturii Bisericii pe care omul o poate trăi, mai mult sau mai puțin conștient, ca pe o moarte urmată de o înviere în duh. Apoi, acestă Învățătură, devine, pur și simplu, a ta. Nu mai este „în afară”, ci în tine și se activează „de la sine” în fața oricărui om îndurerat care caută cu sinceritate ajutor. Dar numai dacă rămâi mereu lipit de Domnul prin „metodele” Bisericii.
Cum am ajuns eu aici? Îndrumată de marele meu maestru: durerea. Am suferit mult și, de la un anumit moment dat, cu mult folos.
Acest folos a izbucnit în viața mea când Domnul mi-a oferit un mare dar: mi-a dat să gust din durerea Lui pentru omul aflat în durere. Trăirea a durat doar câteva momente, dar a fost ceva ce nu se poate uita și care mi-a schimbat viața fundamental și definitv. De atunci am devenit, cu multă nevrednicie, sluga acestei dureri dar și beneficiara mângâierii dumnezeiești care vine doar prin acceptarea ei atât ca loc de întâlnire cu Domnul cât și ca vas de primire a Milostivirii Lui.
Așa s-a născut, treptat, metoda mea, pe care o folosim acum în activitățile noastre. Puterea acestei metode constă în folosirea puterii necreate a Domnului (harul) obținută prin Sfintele Taine, păstrată prin lucrarea poruncilor după putință, dar și, mai ales, activată prin invocarea efectiva a Prezenței și Milostivirii Sale în chiar durerea simțită. Concret: în loc să căutăm mijloace de evadare sau de ne-simțire a durerii - trupești sau sufletești - alegem s-o acceptăm, să-i ascultăm „glasul” și s-o oferim Domnului chemând Sfântul Său Nume în ea. Prin durerea trăită astfel intrăm în mila Domnului.
De fapt, această metodă a pornit de la metoda Părinților filocalici care ne învață efectiv să conlucrăm cu Harul prin rugăciunea Numelui Domnului, prin invocarea Prezenței Sale personale în viața noastră.
Aici însă, am întâmpinat o mare problemă: mulți dintre cei care ni se adresează consideră că „viața noastră” este „povestea vieții noastre”, adică semnificația pe care o dăm noi, după modelul celor din jur, evenimentelor vieții. Or, viața noastră nu este o telenovelă, nu este colecția de știri despre ce ni se întâmplă, ci miracolul viu al mișcării și manifestării puterilor noastre sufletești în trupul nostru, acum și clipă de clipă. Aceste mișcări și manifestări, mereu schimbătoare, mereu noi, sunt, în același timp, într-o coerență și o interdependență uluitoare cu implicații incredibile pentru calitatea vieții noastre ca „poveste”. Fără cunoașterea și asumarea personală a acestui „viu” din noi rămânem „formatați”, cum spune Părintele Rafail Noica, rămânem robii programelor moștenite sau dobândite de la „lumea aceasta” și nu ne oferim „pe noi înșine” Domnului și nici „toată viața noastră”.

Ca să ieșim din acest impas ne ajută Părinții filocalici. Ei au avut și ne-au transmis o minunată „știință a sufletului” ca vas al Dumnezeului Celui Viu, exprimată în limbajul biblic îmbogățit și „adecvat” vremii lor prin folosirea conceptelor (nu și a duhului) filozofiei grecești. Numai că, astăzi, acest limbaj poate fi greu receptat. E nevoie de multă rugăciune și de o intrare în duhul Părinților.
Și totuși, există soluții pentru că duhul Părinților filocalici este chiar lucrarea Duhului Sfânt, viu și lucrător și astăzi în Biserica Sa. El, Duhul Sfânt, Darul Mântuitorului, poate folosi, pentru a-l „învăța toate” pe omul care caută Adevărul, orice mijloc omenesc (ba chiar dobitocesc, dacă ne amintim de măgărița lui Valaam) dacă acesta alege să fie credincios și nu necredincios.
Așa am ajuns noi, prin rugăciune și îndrumare de la Părinți, să ne deschidem informațiilor oferite de științele academice seculare: psihologie, neuroștiință, biologie celulară, biochimie, fiziologie etc. Pentru o mai bună cunoaștere, atât a ceea ce este viața în realitatea ei vie, biologică, cât și a „vasului de lut” în care se trăiește și se manifestă. Această cunoaștere ne ajută să descoperim că omului nu-i este suficientă această viață, că el nu este „isprăvit” prin nașterea din trup, că vine pe lume fără a avea în sine, ca animalul sau planta, „instrucțiuni de folosire a vieții” și că are nevoie să învețe să-și trăiască viața ca om. Așa descoperim că cei ce ne dau viața pământească și ne cresc în această lume ne oferă doar programe de supraviețuire. Așa ajungem să descoperim că adevărata noastră viață se cere întregită cu ceva infinit, după măsura setei noastre infinite de viață și a dorului nostru infinit de fericire. Așa ajungem să înțelegem ce este și de ce ne trebuie „suflarea de viață făcătoare” a lui Dumnezeu. Așa descoperim că nu suntem oameni dacă viața noastră nu este altoită în Hristos Domnul, adevărata noastră viață. Așa dobândim, nu niște „instrucțiuni automate, înnăscute” de viețuire, ci o știință și o artă de a fi vii în Cel Viu. Și toate aceste minuni le învățăm chemând și primind pe Domnul în cele mai simple gesturi și acte ale vieții de zi cu zi. Ale vieții trăită conștient și responsabil.
Așa descoperim pe viu că sufletul și trupul nostru sunt o alcătuire minunată pe care o folosim greșit căutând în ea, în limitele ei de creatură, împlinirea dorului infinit de bine, frumos și fericire.
Așadar, metoda noastră, care e încă în facere, este, de fapt, pocăința, adică o reorientare și o deschidere a puterilor și constituției noastre create către Dumnezeu pentru a primi de la El puterea și știința de a fi oameni, de a învăța să dobândim viața pentru care am fost creați.
Așa să ne ajute Dumnezeu!"

Monahia Siluana Vlad





Donații

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu