marți, 2 februarie 2010

Dorul de... dor!


Înainte de a fi o stare specială, dorul este un cuvânt pe care oamenii îl folosesc uneori. Odinioară cuvântul apărea în viaţa lor foarte des. Acum se iveşte mai puţin poate pentru că a fost înlocuit de un altul, mult mai profitabil din punct de vedere publicitar: dorinţă.
Ce ne spune etimologia?
Pentru cuvântul „dor” etimologia sa este foarte importantă întrucât poarta cu sine şi starea lui specifică. Vine din latinescul „dolus, dolere” care înseamnă „a durea”. Prin urmare, când îţi este dor de ceva sau de cineva suferi o durere.
În tentativa de a-i fixa caracterul aparte, gânditorii români care au forat în straturile arhaice ale culturii noastre, au dat şi ei câte o definiţie dorului. Constantin Noica îl descrie ca pe o stare contradictorie: plăcere de durere şi căutare de negăsire.
Făcând un pas înapoi dinspre cultura scrisă către cultura orală, putem redescoperi în culgerile clasice de folclor o descriere a manifestărilor sale foarte precisă şi frumoasă.
O pecete pe inimă
Mai întâi de toate, dorul este o pecete care se imprimă în inimă: „Cât omăt pe munte-n sus,/ Pân’acuma tot s-a dus,/ Dar de la inima mea /Ce s-a pus nu se mai ia;/ Că s-a pus dorul badii,/ Nu se ia pân-oi muri”.
Sălaşul dorului
Tot din versurile populare aflăm unde îşi are dorul locaşul. „Foaie verde foi de nuc,/ Toate trec, toate se duc,/ Numai doru’ şade-n trup.” Uneori este resimţit ca o stare ardentă: „Frunză verde de dudău,/ Bade, de doruţul tău/ Para este-n trupul meu./ Ies afară să mă sting,/ Bate vânt, mai rău m-aprind”.
Dorul şi dealul
Când vine, dorul acoperă o întreagă geografie în care dealurile apar foarte des. Dorul trece peste ( „ Bade, dorul de la tine/ Peste multe dealuri vine/ Şi nu-l poate opri nime,/ Nici ţigan cu cetera,/ Nici roman cu fluiera,/ Numa’ eu cu inima”) sau se poticneşte în ele („Arde-mi, Doamne, dealurile,/ Să se-adune dorurile”). În orice caz, mai mereu vine în zbor precum porumbelul( Că nu-i dor ca dorurile,/ Să-l anini cu gândurile. Că-i un dor asupritor/ Vine ca porumbu-n zbor,/ Când îţi vine, stai să mori).
Forţa dorului este una cosmică. El face să răsară stelele sau să se usuce iarba. „Şi de dorul tău mândruţă,/ Răsărit-a scânteuţe,/ Scânteuţe, flori adânci,/ Când le vezi, mândră, să plângi”. „ Pe unde merge dorul/ Se usucă tot câmpul,/ Înnegreşte sufletul”.
Durerea şi descântecul
Chinurile pe care le provoca dorul erau variate. „Măi bădiţă, păr galben,/ De dorul tău mă leagăn/ Cum se leagănă iarba/ Când o taie cu coasa”. „Unde-i mândră cu dorul/ Nu pot ara cu plugul,/ Că s-anină plugu-n dor,/ Trag boii numai nu mor/ Şi s-anina plugu-n dor,/ Trag boii numai nu mor/ Şi s-anină plugu-n jele, /Trag boii rup tânjele”. „Când îmi vine-al mandrei dor,/ Mă leagăn ca ploaia-n nor”.
Persoana înrobită de dor se revoltă împotriva lui. „Aoleo, măi hoţ de dor,/ N-am topor să te omor,/ Nici secure să te tai,/ Să nu mai am nici un bai”. 
Când viaţa îi devenea imposibilă recurgea la puterea vindecătoare a descântecului. „Cum se potoleşte soarele în cer,/ Vântul pe pământ,/ Focul în cuptor,/ Oile în stână,/ Aşa să se potolească dorul de la Ion/ Şi să se ducă în coadele marilor,/ În copitele ciutelor,/ În coarnele cerbilor,/ În rădăcinile brazilor. Acolo să hodinească,/ Acolo să prânzească/, Pe Maria să o părăsească”.
Imaginaţia ţăranului a atins o culme când, depăşind lumea sublunară, relaţia de iubire a cuprins însăsi sentimentele între ele. Între dor şi dragoste este o relaţie de iubire. „Foaie verde ca nalba,/ Strigă doru’ dragostea/ Şi nu vrea a-l aştepta./ Dorul merge ca vântul/ Şi dragostea ca gândul”.
Dorul, astăzi
Deşi nu mai trăim într-o cultură a dorului, îl putem experimenta la intensitate maximă şi îi putem căuta expresii cât mai personale. Motivele de dor au fost şi rămân veşnice. Îţi poate fi dor de Dumnezeu, de Paradis, de părinţi, de copilărie, de un loc anume, dar şi de moarte. Nimic nu se compară însă cu dorul de dor.
(textul articolului este preluat de pe http://ciprianvoicila.blogspot.com/ de AICI)



Donații

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu