joi, 18 martie 2010

„Unde este Abel, fratele tău?”

Meditație la cap. 4 din cartea Facerii: „Unde este Abel, fratele tău?”





Neprimind binecuvântarea lui Dumnezeu pentru jertfa sa, pentru că nu a fost adusă cu inimă curată, Cain decide să se auto-întemeieze. El îl respinge, printr-un act mimetic primitiv pe Domnul, pe Cel care i-a respins jertfa. Cain nu înțelege motivul, nu știe că originea neacceptării darului său este (în) el însuși, (în) necurăția sufletului său. Dumnezeu îl iubește pe Cain până la capăt, dar prin acest gest pedagogic, îl învață cum să se curețe de urmările păcatului, pentru a îl apropia de Sine. Cain refuză drumul pocăinței, el vrea o întemeiere a sa imposibilă, în afara lui Dumnezeu. Adică el vrea moartea. În calea acestei auto-distrugeri prin negarea lui Dumnezeu, Cain mai are un singur obstacol: pe Abel cel bun și ascultător. Privindu-și fratele, el este constrâns să vadă adevărul, calea cea a devărată. Este adus de vocea conștiinței la calea pocăinței, întruchipată de ascultătorul Abel. El are de ales, în logica dualistă limitată, a minții întunecate, între a aduce o nouă jertfă, care poate fi din nou respinsă și respectiv între a-și ucide fratele, pentru a-l elimina ca perspectivă alternativă ce-l menține într-o suspendare plină de suferință, născută din iluzia de a nu fi nici cu Domnul, prin acceptare, nici fără El, prin respingere.
Cain vede în fratele său bucuria de a fi cu Domnul și simte în sine suferința de a nu fi cu Domnul. Astfel, el cunoaște cele două stări. În bucurie, Abel trăiește cu Domnul deplin. În suferința deschisă în inima lui, Cain încă este viu, poate abia atunci înțelege că s-a trezit. Dar el nu vrea să-și asume această suferință care de fapt îi este cale. Mai degrabă decât suferința aceea a nepărtășiei temporare cu Dumnezeu, el caută anularea suferinței, prin anestezierea conștiinței. Cain săvârșește un rău mai mare decât rele pe care le săvârșise până atunci sperând ca prin uciderea fratelui să ucidă în sine, prin amorțire deplină, orice percepere a durerii. El nu știe că trăindu-și durerea adusă tocmai de păcatul său este calea către bucuria pe care o simte și o răspândește fratele său iubit de Domnul. Respingerea jertfei lui Cain este gestul milostiv al Domnului prin care pune început bun, deschizând posibilitatea trăirii pocăinței, mântuirii lui Cain.
Cain nu înțelege că între Domnul și Abel este o legătură de iubire. Cain vrea mai degrabă întunericul minciunii, decât suferința întoarcerii. El se rănește pe sine aducând o jertfă necurată, iar apoi se umple de nepocăința cea dintru început a părinților săi. Domnul este de vină – gândește el – pentru neprimirea jertfei lui, iar mai apoi vina cade asupra fratelui său. Cain eșuează în a-și accepta vina de a fi adus o jertfă necurată. El deja acționează sub întunericul căderii protopărinților.
Părinții Adam și Eva au căzut sub întunericul ispitei șarpelui. Greu lucru a înțelege căderea îngerilor. Centrându-se în sine, Cain crede că, fiindu-i respins un mod de a fi al păcatului, i se refuză însăși ființa, însăși existența. Confuzia lui este strict legată de faptul că nu înțelege că el depinde ontologic de Dumnezeu. Păcatul lui Cain este că vrea să se rupă de Creatorul său. El vrea să fie cel care-și aduce și-și primește singur jertfă. Egolatria. El vrea să fie Dumnezeu, pentru că el crede că Dumnezeu l-a respins. Dar Dumnezeu nu l-a respins pe el – Dumnezeu îl iubește pe Cain ca pe copilul său – ci a respins doar necurăția lui, păcatul lui, răul lui, iar asta s-a întâmplat pentru că Dumnezeu are milă față de Cain, nu pentru că se simte jignit de către el. Dumnezeu știe că răul lui Cain îi este spre moarte, de aceea nu-l acceptă. Cain nu înțelege că între el și necurăția lui, între el și rana lui, între el și păcatului lui există o diferență fundamentală. „Darul meu nu l-ai primit, Doamne, dar pe mine mă primești?” ar fi putut întreba Cain. Cain a făcut greșeala că s-a confundat pe sine cu darul său, iar pe Abel cu animalul său. „Te primesc mereu cu toată dragostea”, i-ar fi răspuns Domnul la acea întrebare. Cain nu vroia să fie păstor, precum fratele lui. Dar îl invidia pentru că era iubit de Tatăl și primise chiar și un semn al iubirii de la Acesta, prin acceptarea jertfei lui. Cain era iubit de către Tatăl, dar din cauza necurăției sufletului său, nu putea simți iubirea Lui. Darul său necurat fiind respins, a echivalat pentru Cain cu însăși respingerea lui ca persoană, ca fiu iubit al Tatălui. Iată, Cain se vede pus într-o încurcătură de nedezlegat. El nu vrea să fie ca fratele său, el vrea să fie el însuși. Dar el vede că dacă este el însuși nu este iubit, mai corect spus: nu simte că este iubit, nu primește semn de acceptare că este iubit. Dar Tatăl îi iubește pe amândoi, la fel și le dă semne de dragoste deopotrivă. Dar Cain cel orb(it) nu înțelege că respingerea aceasta este o formă a iubirii la fel de desăvârșită precum acceptarea. Dacă Dumnezeu îl acceptă pe Cain cu păcatul lui, cu jertfa lui necurată, Cain va muri împreună cu necurăția lui, pentru că în Dumnezeu nimic necurat nu poate fi. Domnul, într-un act de iubire mai presus de aparențe, văzând că fiul Său Cain nu știe, nu vrea, nu se poate desprinde de păcat, face un gest de maximă pronie: îl respinge pe Cain împreună cu roadele sale. Astfel îl salvează. Fiecare gest al Domnului este final și conține mântuirea în toate consecințele și implicațiile ulterioare. Dacă Domnul ar fi primit darul cel necurat, poate s-ar fi întărit Cain peste măsură în rău. Oricât de paradoxal pare, respingerea darului lui Cain are consecințe mai puțin devastatoare decât acceptarea lui.
În judecata noastră scâlciată, ni se pare că Dumnezeu ar fi putut accepta și darul lui Cain, așa cum era, și astfel nu ar fi decurs uciderea lui Abel. Dar judecata Domnului nu este precum a omului. La gândul că Dumnezeu a săvârșit cel mai mare bine posibil respingând darul lui Cain, se deschide vag o perspectivă – e drept, fără nici un fel de conținut – înfricoșătoare prin însăși ideea că ea ar fi putut cuprinde un rău mai mare decât acest rău, pe care-l cunoaștem, într-o măsură, din istoria de după căderea lui Adam. Din fericire, perspectiva aceea a rămas închisă. Slavă Domnului pentru asta.
Ruptă de inimă, mintea lui Cain nu a mai putut găsi o cale către pocăință. El nu înțelegea cum, „rănit fiind deja de Domnul” prin respingere, într-un „minus” fiind așadar, să mai și intre într-un alt „minus”, anume cel al pocăinței. Dar pocăința este un plus. De ființă. Cain o simte ca pe un minus de ființă, pentru că îi cere o parte din „ceva” al lui, adică din…  egoismul lui. De fapt, egoismul este neființa noastră, este ceea ce suntem noi fără Dumnezeu. Iadul este răsturnarea iubirii lui Dumnezeu în neființa păcatului. Dumnezeu îi cere de fapt lui Cain să lepede prin pocăință o parte din neființa lui, căci egoismul nostru este neființă. Cain își acumulează prin sudoarea frunții roade ale… separării de Dumnezeu. Abel dăruiește Domnului „ale Sale dintru ale Sale”, Cain crede că dă Domnului „ale lui dintru ale lui”
Cain nu mai vede nici o cale pentru a fi, pentru a mai putea exista în continuare, atunci când i se cere pocăința. Dumnezeu Însuși îl provoacă la dialog, precum odinioară pe tatăl său Adam. Domnul însuși îl cheamă la rugăciune: Pentru ce te-ai întristat? îl întreabă.
Cain crede că are acoperire în el însuși pentru această „pocăință”, „spovedanie” a Domnului, pentru această venire a Domnului către el. Este momentul în care se răstoarnă toată perspectiva sa. El devine din cel care ar trebui să fie pedepsit, cel care pedepsește și care este întemeiat să se răzbune.
Întunericul îl cuprinde și mai mult. Fie moare el, fie moare fratele lui, pentru ca el să poata lua locul fratelui lui care pare că se bucură de un „a fi” atât de deplin. Abel trăiește în bucurie, are loc în inima Tatălui și știe că inima Tatălui este încăpătoare, mult mai încăpătoare decât poate el sau fratele său să priceapă. Abel nu înțelege tulburarea fratelui său. El știe că Tatăl continuă să-l iubească pe Cain chiar și fără acea jertfă. Chemat în câmp de către fratele Cain, cu dragoste se duce Abel, ca frate la frate, ca frate cu frate, spre cele bune. Poate blândul Abel credea că este chemat să-și ajute fratele la lucrul câmpului, să dea rod bun, pentru jertfelnicul Domnului.
Dar Cain „trebuie”, în întunericul lui, să-și ucidă fratele tocmai pentru că fratele său strălucește de bucuria unui fel de a fi la care el pare că nu mai are acces. Invidia îl aruncă pe Cain într-o imposibilitate de a-și mai vedea un loc al său în dragostea Tatălui. În iluzia lui Cain, dragostea Tatălui se rezumă în acel moment la a se revărsa asupra unui singur om: Abel. Cain nu mai poate concepe adevărul: că dragostea lui Dumnezeu continuă să-l cuprindă și pe el. El se simte neiubit, deci crede că este neiubit. O confuzie dramatică și catastrofală pentru atâția dintre noi. Ba mai mult, îl doare bucuria fratelui său. Cain este posomorât. Fața fratelui este senină.
Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain“Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta?”
Dumnezeu îl întreabă și îl sfătuiește:
„Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!”


În câmp ajunși, Cain realizează cu fapta – păcatul a bătut la ușă, l-a târât, l-a biruit pe Cain- ultimele concluzii ale minții sale cuprinsă de întunericul gândurilor celor viclene:
„Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât.”
Domnul, după acest început al răutății dintre om și fratele său, îl invită, din nou, pe Cain, la rugăciune:

„Unde este Abel, fratele tău?”

Donații

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu