vineri, 10 aprilie 2009

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte!

"Sunt ca o oala, care a fost multa vreme sub presiune, Dumnezeu mi-a dat destule daruri, dar pana acum vreo 19 ani… nu am vorbit, ca vorbeam neplacut…si cand s-a rupt capacul, a inceput sa iasa, asa ca, nu e decat “abur”, sa nu credeti ca-i cine stie comoara, este “abur” dar cu mila lui Dumnezeu , am darul de a prinde cumva, fara sa-mi dau seama, gandurile celor cu care stau de vorba si sa dau un raspuns care sa fie de folos celui care ma asculta. Acesta este darul pe care Dumnezeu l-a facut femeilor si care se coace spre batranete. Este darul bunicilor…bunicile noastre, au avut acest dar de a spune lucrurilor pe nume , de a si mangaia, de a si certa si de a se ocupa de cei care au probleme, de cei care au o durere . Titlul conferintei nu-mi apartine, mi-a fost sugerat de parintele tanar pe care-l aveti aici…iesind din basm, dar dorul nostru pentru tinerete fara batranete si viata fara de moarte nu a incetat. A fost o vreme lunga, in care oamenii aveau nevoie de povesti ca sa indrazneasca sa-si doreasca ceea ce inima omului isi doreste. Omul isi doreste sa traiasca! Omul doreste sa fie viu si sa se bucure de viata lui! Aceasta este o dorinta pe care o au si fapturile necugetatoare si iarba si animalele dar la om aceasta dorinta de viata este dorinta de viata frumoasa, de viata creatoare ,de viata care sa fie in plenitudinea ei. Aceasta plenitudine o gasim la tinerete! Pana la tinerete omul creste, se si risipeste uneori dar de obicei el creste si acumuleaza multe dorinte. Cat e copil, cati dintre noi nu am trait asta, lasa ca ma fac eu mare si am sa fac si cutare si cutare si cutare…lasa ca am sa plec de acasa, lasa ca o sa-i arat eu lui tata ca si eu pot si tot acumulam o multime de dorinte si ne facem planuri si toti cei care suntem seriosi si harnici ne straduim sa ne implinim dorintele cele mai puternice ale inimii noastre, care sunt acelea de a trai o viata frumoasa. Apoi, pe masura ce creste si devenim tineri, capabili sa ne implinim idealurile ne dam seama ca dureaza, ca nu poti sa-ti implinesti dorintele, nevoia aceasta de a avea o viata frumoasa deodata. Iar cei care au conditii deodata sa se bucure de viata lor, nu se bucura. Sunt tineri care se casatoresc si au casa, masina, copii si ei se cearta, divorteaza pentru ca nu-si agonisesc singuri conditiile acelea de viata frumoasa . Omul se bucura cand contribuie personal la crearea ambiantei si la imbogatirea vietii lui. Sunt si oameni fericiti care primesc de-a gata si stiu sa multumeasca si au ce face. Cei care nu primesc de-a gata se apuca sa-si faca singuri: casa, masina, ce are omul nevoie si la un moment isi da seama ca are dorinte multe si ca nu-I ajunge timpul ca viata zboara, ca timpul trece, el nu apuca sa se bucure de aceea ar vrea sa nu apara batranetea, care incetineste ritmul de viata si pentru un tanar batranetea este ceva foarte urat. Pentru un tanar batranetea incepe pe la 30 de ani…dar pentru un batran lucrurile stau cu totul altfel, o sa vedeti, sa va dea Dumnezeu sa ajungeti batrani si o sa vedeti ca se vede altfel dinspre batranete . Cert este ca omul isi doreste sa nu imbatraneasca, pentru ca batranetea este o incetinire a focului vietii si o capacitatea redusa de a se bucura de cele pe care le-a agonisit in timpul tineretii. Sa zicem ca cineva agoniseste multa invatatura, si cand ajunge mai invatat si mai cunoscut si mai bogat in cunostinte, este scos la pensie, deci vine batranetea si tocmai atunci cand ajunsese la o cantitate mare de invatatura, cu toate cele pe care le-a agonisit. De aceea omul isi doreste tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Acest dor al omului nu e pus in inima lui de om. E pus de Dumnezeu! Asa ne-a facut Dumnezeu cu dorinta de a trai si a ne bucura de viata . Viata este darul pe care-L face Dumnezeu omului si i-a dat si capacitatea de a se bucura de acest dar . Daca noi am vrea sa-I multumim lui Dumnezeu pentru darul vietii ar trebui sa-I multumim in fiecare secunda. Ganditi-va ca respiram…ce minune…tineti-va de nas cinci minute, doua minute si o sa vedeti ce bucurie este sa respiri . Noi uitam sa-I multumim lui Dumnezeu ca respiram... dar suntem foarte nemultumiti cand avem nasul infundat dar nu ne gandim ce minune e sa fii constient ca respiri…ce minune e sa bei apa cand ti-e sete. Omul nu gusta aceasta bucurie, de a bea apa, omul nu gusta bucuria de a manca o bucata de paine sau de a manca un mar, sau cum spunea parintele Rafail, de a se infrupta din bunatatile acestea pe care le-a facut Dumnezeu. Si nu numai ca a facut bunatati multe…dar uimitor este ca a pus in gura noastra atat de multa simtire, incat noi deosebim ce fel de strugure mancam, ce fel de para mancam, ce fel de portocala am mancat…deosebim toate nuantele de gust in ce a facut Dumnezeu si in ce face omul cu ce a facut Dumnezeu. Urechea omului aude o multime de sunete , aude atatea armonii, ori ganditi-va ce capacitate are aceasta mica ureche sa se bucure de toate frumusetile pe care le-a pus Dumnezeu in lume, susurul unui izvor, cantecul unei pasari, cantecul unui instrument muzical, vocea persoanei iubite, vocea omului care canta, vocea omului care plange…daca am fi constienti noi am simti ce sarbatoare este in fiinta noastra in momentul in care pipaim ceva placut, ce minune este sa mangai obrazul unui copil …acestea toate noi le simtim prin aceste organe de simt pe care Dumnezeu le-a pus in noi, prin care viata noastra se bucura , viata noastra vibreaza. Noi suntem ca o orchestra, totul e vibratie, totul e miscare, totul este in armonie. Pentru asta noi ar trebui sa sesizam ceva, sa ajungem la o deplinatate a vietii noastre, care nu este doar furtuna si tumultul tineretii si sa avem si experienta si bogatia batranetii , cu capacitatea de a ne bucura a tineretii si nici sa nu murim…Aceasta este ceea ce ne dorim pentru ca asa ne-a facut Dumnezeu, sa ne bucuram in veci de bunatatile pe care ni le-a facut. Dar noi suntem departe de acest lucru, suntem daca ne gandim bine, niste oameni amarati, ne nastem de abia asteptam sa crestem mari, suntem nefericiti , de la nastere, daca mama nu ne ia in brate imediat, tipam, plangem…daca nu ne cumpara motocicleta aia verde ne trantim pe jos…daca suntem tineri avem nevoie de atentie, avem nevoie de bicicleta, coca -cola, guma de mestecat…avem nevoie mai ales sa fim nesimtitori! Aici este cea mai mare nenorocire a omului. Omul a fost facut de Dumnezeu extrem de sensibil . Ce trebuia sa simta in primul rand?! Ca uite ce minunat te-am facut, cate simturi minunate ai si uite ce lume minunata am facut pentru tine. Desfata-te! Scopul creatiei este ca omul sa se infrupte din ea, sa se desfete , sa se impartasesca din ea pentru placere, nu de foame, nu exista foame. Ori placerea, cand ne-a facut Dumnezeu, placerea nu era in aceste organe exterioare, ci era in adancul mintii noastre, care era placerea de a fi iubit. Atunci cand cineva te iubeste si-ti da ceva bun, tu simti ca te iubeste, cand cineva care te iubeste iti face un cadou, simti ca te iubeste, ochii tai nu sunt fixati pe cadou ci pe cel care te iubeste, pe cea care te iubeste. Omul insa lepadandu-se de Dumnezeu si iesind din Rai, si-a centrat privirea pe cadou. Eu mereu il spun pe finutul meu, mititelul, el nu avea nici o vina era om, am botezat un copil, demult, demult si l-am tinut in brate decand l-am scos din cristelnita, ma duceam aproape saptamanal la el, cand a zambit prima data mi-a zambit si mie, cand a vorbit prima data a zis nana si era foarte bucuros cand ma vedea. Eu de fiecare data ii duceam ceva bun, si cand ma vedea tresarea, radea, imi intindea manutele si la un moment dat, cand m-a vazut a zis: “…Nana ce mi-ai adus?” In momentul acela, finutul meu nu s-a mai bucurat de mine, ci de ce aveam eu in geanta, ca mereu scoteam ceva din geanta…atentia lui s-a mutat catre traista mea, din care scoteam ceva bun si nu ma mai vedea si trebuia mereu sa fie ceva nou, ca sa pot sa-i castig dragostea, sa-i castig atentia . Atentia era pana avea de luat ceea ce avem eu in geanta apoi nu-mi mai dadea nici o atentie. Asa ne purtam noi cu Dumnezeu! Ne indreptam atentia catre daruri, catre obiecte si cautam placerea in ele. Din cauza aceasta noi am ajuns amarati, pentru ca placerea din lucruri este trecatoare, ce placere e sa mananci o ciocolata dar dupa ce ai mancat-o unde-i?, nu-i!, si daca mananci ciocolata si daca mananci muratura, consecinta e la fel …cat de amarat e acest om , facut de Dumnezeu atat de minunat, intr-o lume cu atata bunatate, cu atata frumusete, ca a ajuns sa fie stricacios. Sa consume bunatatile si frumusetile si sa le strice. Am ajuns o fabrica de stricaciune, noi ne mentinem in viata, transformand aceste minuni facute de Dumnezeu in stricaciune. In Rai, spunea un parinte, nu era stricaciune, omul manca ce-i dadu-se Dumnezeu…nu moartea ca inoire a materiei, a lumii, a Kosmosului, nu a aparut odata cu caderea. Odata cu caderea omului a aparut stricaciunea. Si spunea parintele ca in cadere,frunzele, fructele, plantele, se transformau in miros, deci se desfacea aceasta materie care era frumoasa si se transforma intr-o pulbere frumos mirositoare…Ganditi-va ce tragedie s-a intamplat cu noi! Asa ca, in aceste conditii, Slava Tie Doamne, Slava Tie, ca nu exista tinerete fara batranete si viata fara de moarte! Sa traiesti o vesnicie mancand si mirosind urat…mi se pare dramatic, nu se poate, noi nu putem fii multumiti cu aceasta conditie, nu putem chiar daca ne-am face frumosi… am cunoscut , pe vremea mea, era un cantaret celebru de muzica populara, era mereu frumos, cu fata intinsa si cu parul mereu negru, dar era asa de trist cand te uitai la el, se vedea ca-i de demult nascut…nu era tanar, sub acea piele intinsa, operata si imbunatatita, era un om care imbatranea, era un om care se sfarsea…Moartea de care fugim noi, este darul facut lui Dumnezeu cand am ales stricaciunea, este nasterea la viata fara de moarte, la tineretea fara de batranete. Acesta este pretul pe care-l platim noi prin neascultarea noastra din Rai…nu-i degeaba sa vorbim cum a fost in Rai, vai de oamenii care nu cred in Dumnezeu si se uita la om si zice, daca asta-i omul, chiar ca nu-i nimic de facut cu el. Noi stim ca nu-i asta omul, noi stim ca omul a fost facut altfel d e Dumnezeu, ca Dumnezeu s-a facut om si a venit la noi ca sa ne faca altfel, in noi creste acum o viata de care ne vom bucura cand vom creste din nou. Ne-am nascut o data pe Pamant prin mama, dupa nasterea noastra biologica, dupa ce ne-am zidit in pantecele ei, ne-am facut organele de care aveam nevoie in viata aceasta pamanteasca. Acuma, aceasta viata este ca un nou pantec in care ne pregatim pentru viata vesnica. Vai celui care s-ar simti atat de bine in pantecul mamei lui, incat nu ar mai iesi afara. Ar muri si el si mama lui. Vai celui care traieste in viata aceasta ca si cand asta ar fi tot. Va putrezi, va iesi de aici stricacios!Scopul vietii noastre in "burtica" acestei noi mame, care este Sfanta Biserica este sa ne facem organele sa ne bucuram de viata fara de moarte, de dincolo de ceea ce numim noi acum moarte. Stiti foarte bine si cei mici si cei mari ca ziua mortii este ziua nasterii, cand sarbatorim un sfant, ziua lui, este ziua cand a trecut la Domnul, ziua in care a trecut dincolo. Acuma, aceasta stare a noastra, nefericita, ca suntem stricaciosi, nu ne micsoreaza bucuria de viata, noi nu am nascut bucuria de a fi viu altfel, decat in aceasta stare. Cum zicea parintele Teofil ,la un moment dat, il intreba cineva, daca e nefericit ca e orb, daca a suferit mult. Si zice, dragule, eu nu am cunoscut cum e sa vezi, tot ce am cunoscut eu, bucurie, dragoste mangaiere, am cunoscut orb. Deci eu iubesc viata si darul vietii cu aceasta neputinta, care pentru mine nu a fost neputinta, nu am simtit-o ca atare, ca nu am comparatie. Asa ca noi ne bucuram de viata noastra asa cum suntem noi, stricaciosi! Si minte nu ne-a luat-o Dumnezeu, putem sa ne organizam, sa avem grija de noi, sa nu stea cele care se strica la vedere, sa nu stea in calea noastra, sa stim sa le pastram, sa ne pastram. Dumnezeu , Fiul, s-a facut om, ca sa ne scape de stricaciune, ca sa ne scape de moarte, ca sa ne daruiasca belsug de viata, o viata pe care nu o avem, el este viata noastra, nu noi, nu ce avem noi. Atunci descoperim ca el e viata, invatam cum sa intre aceasta viata care este el, in vasul vietii noastre. Omul fara viata care este Hristos, este ca un bec, care nu are curent electric. Ce sa faci cu un bec, care nu se aprinde, nu! Acesta este omul fara Dumnezeu. Dumnezeu intra in noi din nou, intra cu viata Lui in noi si ne da puterea de a ajunge din nou la nestricaciune. Unii oameni ajung inca inainte de moarte, sunt sfinti care, deja miros frumos, trupul lor nu putrezeste si miroase frumos, acest lucru ne asteapta pe toti cand vom invia. Insa, ca sa putem sa ne bucuram de darul vietii in aceste conditii, pe care le avem noi, noi trebuie sa invatam cum sa ne bucuram, nu orice respiratie este bucurie, nu orice inghitire este bucurie, nu orice mancare este bucurie, omul se poate strica in functie de ce respire si ce mananca si ce bea. Ca sa fim fericiti, sa ne bucuram de viata noastra, avem nevoie sa invatam ce sa mancam, ce sa bem si ce sa respiram. Omul nu este doar trup sau ce numim noi suflet, adica ce numim noi aceasta viata biologica din noi, aceasta activitate a mintii noastre, psihismul nostru. Omul are un adanc mai mare, cu care fiecare dintre noi, daca am vrea ar intra in relatie cu el, este duhul nostrum, este inima noastra, este adancul nostru . Ori de cate ori tacem si ascultam tacerea aceasta din noi, descoperim ca suntem mai mult decat avem noi sentimentul ca suntem. Cand intrebi pe cineva cine este, iti spune al cui este, cum il cheama si ce stii despre tine? Eu stiu despre mine lucruri pe care mi le-au spus altii…ca sunt desteapta, ca sunt proasta, ca sunt frumoasa, ca sunt urata, ca-s harnica sau puturoasa, deci nu stiu cum sunt si cine sunt. Peste mine au venit aprecierile celorlalti si mi-au intrat in cap, uneori le cred, alte ori nu le cred dare eu nu ma cunosc pe mine. In noi exista doua dimensiuni, una este ce sunt trupul meu si sufletul meu, este aceasta fire a omului, pe care o primim de la parinti prin nastere, trupul viu, trup si suflet deodata si mai este cineva care nu a fost dinainte. Viata mea si viata dumneavoastra vine de la Adam si Eva. Prin semincioarele care trec de la parinti, acolo se ingramadeste viata si cand doua semincioare se unesc, prin randuiala lui Dumnezeu, atunci omul spune, Doamne, iata, noi vrem un om nou. Ei nu stiu ca asta vor, ca au uitat ce fac ei acolo, dar ori de cate ori viata imbratiseaza alta viata, cand o persoana, imbratiseaza alta persoana, barbat/femeie,dupa randuiala lui Dumnezeu, atunci preaplinul de viata din barbat si femeie se unesc si pot rodi . Aceasta iubire poate deveni roditoare. Iubirea trupeasca, fiindca cealalta iubire, rodeste si ea, tot ce fac familiile impreuna, casa, masina, gradina…sunt roadele iubirii celor doi, care au adunat aceste lucruri si s-au bucurat de ele. Deci in momentul in care o viata noua e pregatita, pentru ca samanta aceasta de viata vine, barbatul si femeia se intampina unul pe altul, atunci Dumnezeu sulfa pe mine persoana, atunci se creeaza persoana mea. Eu ca persoana, ca cine , ca cea care va vorbeste acum, n-am existat. Multi oameni se supara pe Dumnezeu , ca de ce m-am nascut eu din parintii mei, ca si cand eu am fost undeva in buzunarul lui Dumnezeu, si cand acuma o trimit la Valcele, sa se duca la Aurica si la Iancu si sa vina! Daca ar fi fost asa, aveam tot dreptul sa ma revolt, de ce nu m-ai trimis la Londra, la regina Angliei, sau de ce nu m-ai trimis la Paris…pai nu eram.



Conferinta "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", Dorohoi, 26 martie 2009,partea intai

Deci in momentul in care Dumnezeu ne aduce la existenta, pe noi ca persoane, aduce in aceasta viata care se daruieste acolo. Si Dumnezeu, ii da acelui om atata pricepere si atata dar incat in conditiile in care se naste, sa poata sa ajunga sfant, sa poata sa ajunga fericit, sa poata sa se bucure de viata. Fiecare faptura noua in momentul zamislirii primeste puterea si priceperea necesara sa ajunga la sfintenie. Chiar daca parintii nu ne invata despre Dumnezeu, chiar daca parintii sunt oameni care ne arunca, ca traim in orfelinate, sau traim pe strazi, in noi exista acea putere care trezita si educata poate sa ne duca pe noi la bucuria adevarata. Ei acel cineva, e omul care nu a mai fost! Eu! Eu si nu egoul meu! Firea noastra, trupul si sufletul nostru, are o stiinta de a fi, separata de voia persoanei mele. Poate vi se pare greu dar este extrem de important sa tinem minte asta, pentru ca alminteri noi nu vom intelege de ce facem raul pe care nu-l vrem…de maine ma las de rautatea aceea si omul face din nou la fel. De ce?! Pai mi-a venit…aceste puteri care-mi vin, de unde-mi vin?!...eu sunt neputincios in fata lor..."


Conferinta "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", Dorohoi, 26 martie 2009, partea a doua

Cum trebuie să ne alegem partenerii de viața?

Alegerea asta să fie a inimii, a minții și a trupului. Pentru că noi prin păcat ne-am rupt în bucățele, una vrea inima, alta vrea trupul și alta vrea mintea. Și atunci când vrem să ne căsătorim trebuie să chemăm toate aceste trei instanțe într-una, să stăm de vorbă, să facem înăuntru acolo, o sfătuire cu toate trei. Cea mai puternică voce când ne alegem partenerul de viața este vocea trupului, trupul își caută mirele, își caută mireasa, mai ales când un băiat își caută mireasa, trupul are niște vibrații speciale, acum lumea s-a zăpăcit și vibreaza în toate direcțiile, dacă a văzut o reclamă vibreaza, trupul nu știe ca e pe ecran, produce substanțele necesare pentru nuntă si pe urmă se zvârcolește de pe o parte pe alta că nu are miresa, că s-a inchis televizorul. Așa că trebuie să avem grijă ce facem trebuie să ascultăm vibrațiile trupului. Există niște fiori pe care i-a pus Dumnezeu in trupul omenesc, speciali, fiori care cântă de la bărbat la femeie, de la femeie la bărbat, de la băiat la fată, de la babe la moși ... nu dispar fiorii aștia numai întrebuințarea lor se schimbă. Acesta este primul glas, glasul trupului care se înfioară. Pe vremea când nu existau aceste mijloace de dezmăț a imaginilor, de băieți și de fete frumos parfumați, fiorii aceștia nu veneau cu una cu două, erau bine păziți de babele satului. Veneau mamaile cu bățul, stăteau pe margine la horă și scoteau fata la horă, trebuia să ia aminte la toți băieții si dansau, se țineau de mână aici, cu un băiat, dincolo cu un băiat, ei... câți fiori să fii simțit acolo trebuia să fii atentă să nu te impiedici la dans, nu aveai timp să simți prea mulți fiori, nu puteai să te apropii maică, unul de altul că babele faceau:șșșșșșșî! Dansurile acestea populare sunt foarte elegante, foarte frumoase, trupurile sunt ținute la distanța . Acum poate să se bâțaie unul într-un colț, unul într-un colț, ca tot se infioară. Deci se și atingeau se și doreau. Și incet, incet oamenii știau după muzica trupurilor, care-i băiatul, care-i fata de care erau atrași. Apoi venea inima și inima are sentimente. Sentimentele durează mai mult decât fiorii că fiorii aceștia ai trupului dupa nuntă se cam duc, după luna de miere vin anii de fiere, nu mai durează așa de mult dar rămân sentimentele, iubirea din inima și atunci trebuie să ne întrebăm inima: ți-e drag?/mi-e dragă!, chit că spune o prostie, mi-e dragă... chit că scuipă, ți-e drag?,... apoi nu mi-e drag dar poate se lasă dacă mă mărit eu cu el și el scuipă și mai tare după ce se insoară! Fii atent la ce spune inima si când vezi anumite aspecte mai neplăcute că nimeni nu este desă vârșit, toți avem ceva și neplăcut. Apoi să ne gândim cu mintea, dacă ne căsătorim, ce facem, unde locuim, ce facem cu copiii, ce facem cu casa, pot să o iubesc și pe maică sa sau o sa zic că am o soacră rea, pot sa-l iubesc și pe cumnatul meu...ne căsătorim neam cu neam, ne facem neamuri cu neamurile lui, dacă nu ne folosim mintea, o să ne trezim după nuntă: nu am știut că are șapte frați si că toți vor să facă școala și o să stea la mine la Dorohoi...ei, trebuia să te gândești înainte! Acestea toate trei trebuiesc intrebate și apoi toate trei trebuiesc duse la Dumnezeu, la părintele duhovnic care te-a crescut până atunci, vă mutați amândoi la un singur duhovnic, părintele te va sfătui, nu pe cine să iei, dacă să-l iei pe Gheorghe, ci cu harul lui Dumnezeu care vine în sfânta spovedanie o să-ți atragă atenția la anumite lucruri pe care trebuie să le gândești și pe care trebuie să le încredințezi lui Dumnezeu. Apoi trebuie să întrebi părinții tăi, părinții ei, e bine sa iei binecuvântare. Uneori părinții se împotrivesc din niște motive, care pentru mintea tânarului nu au nici o logică. Zice nu, nu că are nasul prea mare și nu are nici o logică, mie mi-e dragă așa cu nasul mare, părinții au o intuiție, simt pericolul pentru copilul lor și nu știu să-i spună pe nume, ce nu le place, că nu calcă bine cutare...deci simte pericolul și te avertizează că nu e bine. E bine să cerem binecuvântarea părinților, desigur atunci când judecă din punct de vedere material, nu din punct de vedere duhovnicesc, tinerii se pot căsătorii și fără voia lor, apoi obțin ei binecuvântarea că inima părintelui se moaie. Cel mai important lucru este, ce facem după ce l-am ales, ce facem după ce am ales-o: facem nuntă, nunta inseamnă prefacerea băiatului si a fetei în soț și soție. Un bărbat și o femeie nu sunt soț și soție, sunt bărbat și femeie, pot face ceea ce fac soții după nuntă dar e altceva. Este ceva trupesc, ceva biologic, după Sfânta Cununie se sfințește trupul bărbatului și trupul femeii și relația lor este sfântă. Copiii trebuie să știe că relția dintre mamă si tată este sfințită, este sfânta. Taina Bisericii Ortodoxe este taina prefacerii, în Biserica Ortodoxa, vine harul Lui Dumnezeu și preface ceva in altceva. Ceva din lumea aceasta in ceva care este de la Dumnezeu, pâinea și vinul se preface in trupul și sângele lui Hristos, un tânăr este prefăcut preot prin harul care vine...



Donații

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu