luni, 17 august 2009

Virtutea ascultării ca psihoterapeutică a voinţei

Atunci când am făcut o radiografie a sufletului din perspectiva Sfinţilor Părinţi, am putut observa că voinţa are o latură inferioară, ce ţine de puterea animală, fiind o voinţă axată pe combativitate, şi o latură superioară ce ţine de principiul autodeterminării, fiind o voinţă strâns legată de principiul libertăţii.
Totodată am putut observa că, în situaţii maladive, conştiinţa personală, este prezentă în diferite faze de luciditate, fiind prezentă chiar şi în crizele de alienare. Atât timp cât există conştiinţă, există şi voinţă, chiar dacă aceasta este neputincioasă, fiind înregistrată doar ca o tensiune. În aceste cazuri voinţa în latura ei superioară este inhibată iar în latura combativă se manifestă accentuat, fiind o urmare a halucinaţiilor, vedeniilor etc.
Dar, revenind la o fază când bolnavul este conştient, este pe deplin recunoscut că un rol esenţial în vindecarea bolii o are lupta bolnavului cu sine, cu boala. În cazul când boala este determinată de patimi, aşa cum spunea şi Nicolae Paulescu, "nu există decât un singur remediu moral eficace în ceea ce priveşte patimile, iar acest remediu este voinţa, adică puterea pe care o are omul de a-şi inhiba impulsurile instictive (normale sau alterate)."Putem concluziona că nu există om, chiar şi bolnav mintal fără voinţă, ci doar moduri de alterare şi schimbare a sensului acesteia. Cel ce săvârşeşte un păcat, un rău, îl săvârşeşte prin propria voinţă. Această voinţă ţine de autodeterminare, de afirmarea libertăţii proprii etc.
Se recunoaşte doar o neputinţă a voinţei, de a se rupe de păcat, neputinţă pusă pe seama robirii acesteia de către stihiile lumii.
Revenind la ceea ce am arătat atunci când am vorbit despre persoană, nu există libertate adevărată decât în relaţia interpersonală a omului cu Dumnezeu, cu persoanele Sfintei Treimii. Omul nu se poate afirma a fi liber, decât în relaţie cu Acesta, prin participaţia la libertatea Acestuia. Ori voinţa constantă de îndumnezeire, de despătimire, de libertate, de sănătate, în ultimă instanţă, trebuie să fie axată pe un fundament solid, pe o certitudine, care să constituie bază de plecare.
Acest fundament, această certitudine, este credinţa. Credinţa nu este doar o aderare la adevăr, ci este o întâlnire cu Altul. Această întâlnire se realizează prin credinţa baptismală, care este credinţa eclesială dătătoare a luminii cunoaşterii lui Dumnezeu, a luminii cunoaşterii lucrurilor, a luminii vederii necreatului. Este credinţa care mută de la moartea mistică la viaţa mistică. Doar harul credinţei baptismale depăşeşte firea şi dă voinţei noastre puterea de a se smulge de tot ce-o stăpâneşte şi mărgineşte.
Credinţa devine astfel, participaţie la prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, devine lumină şi cunoaştere. Iar credinţa sub aspect volitiv îmbracă forma mărturisirii.
Să vedem ce se spune în Pateric despre această mărturisire: "au venit odată patru pustnici la marele Pamvo, purtând piei. Şi au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt nefiind acela de faţă. Unul postea mult, cel de-al doilea era neagonisitor şi cel de-al treilea a câştigat multă dragoste. Se spunea încă şi despre cel de-al patrulea că 22 de ani avea de când era sub ascultarea unui bătrân. Le-a răspuns lor avva Pamvo: vă zic vouă, că fapta cea bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre voi, fapta bună pe care a câştigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta tăindu-şi voia, voia altuia o face. Căci acest fel de bărbaţi sunt mărturisitori, dacă până la moarte se vor păzi aşa." (Pamvo, 4)
Concluzionăm că, toate cele patru forme de asceză sunt mărturisitoare ale credinţei celor ce le practică, dar că asceza ascultării este cea mai mare pentru că priveşte eul meu propriu, putinţa mea de determinare, chipul Mântuitorul ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce.
În momentul când faci ascultare, nu se mai pune problema unei voinţe bolnave supuse stihiilor lumii. Ascultarea este vindecarea voinţei, este stadiul voinţei superioare instituite de Hristos prin exemplul personal. Ascultarea este dătătoare de energii, de har care te scoate din orice greutate. "Dai voinţă, iei putere" se poate rezuma: faci ascultare, pe toate le vei depăşi, fie boală, fie orice altceva.
Dar să trecem în revistă câteva definiţii de Pateric ale ascultării: "zis-a avva Mios, cel al lui Veleu: ascultarea este în loc de ascultare şi oricine ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îl ascultă pe dânsul." (Mios, 1); "zis-a iarăşi: odor scump este călugărului ascultarea. Cel ce a câştigat-o va fi ascultat de Domnul şi cu îndrăzneală va sta înaintea Celui răstignit. Că Domnul Cel ce S-a răstignit, ascultător S-a făcut până la moarte." (Ypeprhie, 8)
Cât despre puterea ascultării de a robii stihiile lumii acesteia dăm câteva exemple: "se spunea despre avva Ioan, ucenicul lui avva Pavel, că avea mare ascultare. Că era într-un loc mormânturi şi locuia acolo o leoaică, iar bătrânul a văzut în locul acela baligi de bou şi zicea lui Ioan să se ducă să le aducă. Iar el i-a zis: dar ce voi face, avvo, pentru leoaică? Bătrânul glumind a zis: de va veni asupra ta, leag-o şi ad-o aici! Deci, s-a dus fratele acolo seara şi iată a venit leoaica asupra lui. Iar el, după cuvântul bătrânului, s-a repezit să o prindă şi a fugit leoaica. Şi alerga după ea, zicând: aşteaptă părintele meu să te leg. Şi prinzându-o a legat-o. şi se necăjea bătrânul şi şedea aşteptându-l. şi iată a venit, ţinând leoaica legată. Văzând bătrânul, s-a minunat. Şi vrând să-l smerească, l-a lovit zicând: nebunule! Câine nebun mi-ai adus aici? Şi a dezlegat-o îndată bătrânul şi a slobozit-o să se ducă." (Ioan, ucenicul lui avva Pavel); "povestit-au unii pentru avva Ioan Colov, că mergând către un bătrân tebeu la Schit, şedea în pustie şi luând avva lui un lemn uscat, l-au răsădit şi i-a zis lui: în fiecare zi, adapă acest lemn cu câte un ulcior de apă, până ce va face roadă. Şi era departe de dânşii, încât se ducea de cu seară şi venea dimineaţa. Iar după trei ani, a trăit lemnul şi a făcut roadă şi luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând fraţilor: luaţi, mâncaţi rodul ascultării!" (Ioan Colov, 1)
Totodată părinţii fericesc pe cei ce au o ascultare desăvârşită, care şi-au tăiat cu totul voia proprie, de multe ori apoftegmele de acest gen par greu de crezut pentru o minte profană: "a venit odată unul din tebei la avva Sisoe, vrând să se facă călugăr. Şi l-a întrebat bătrânul, dacă are pe cineva în lume. Iar el a zis: am un fiu. Şi i-a zis lui bătrânul. Du-te, aruncă-l în râu şi atunci te faci călugăr! Deci, după ce s-a dus să-l arunce, a trimis bătrânul pe un frate zicându-i să-l oprească. De aceea, când l-a ridicat să-l arunce, i-a zis fratele: încetează ce faci? Iar el i-a zis: avva mi-a zis să-l arunc. I-a zis fratele: a mai zis să nu-l arunci! Şi lăsându-l a venit la bătrânul şi s-a făcut preaiscusit călugăr pentru ascultarea lui." (Sisoe, 10); "se spunea despre avva Saio şi despre avva Mue, că au petrecut unul cu altul. Şi avea multă ascultare avva Saio, dar era foarte aspru. Lui îi zicea bătrânul, ispitindu-l: du-te şi fură! Şi se ducea şi fura de la fraţi pentru ascultare şi mulţumind Domnului pentru toate. Iar bătrânul lua lucrurile şi le da pe ascuns înapoi. Odată călătorind ei, a slăbit şi l-a lăsat pe el avva zdrobit. Şi venind a zis fraţilor: duceţi-vă şi aduceţi-l pe Saio căci zace zdrobit! Şi ducându-se l-au adus." (Saio, 1).
Aşa cu s-a văzut ascultarea are puterea de a naşte în sufletul celui ce o practică, mult râvnita smerenie, virtutea care are putere de a ne urca în rai: "zis-a iarăşi: când suntem în viaţa de obşte, să alegem ascultarea mai mult decât nevoinţa. Că aceasta învaţă trecerea cu vederea, iar aceea învaţă smerita cugetare." (Singlitichia, 16)
Iată cum, ascultarea este vindecarea voinţei. Desigur că nu o ascultare de oricine, ci de Domnul, de cel ce se străduieşte prin exemplu personal să urmeze calea Domnului, şi nu de acesta, în ultimă instanţă, ci de Dumnezeu care vorbeşte, datorită rugăciunilor noastre şi ale acestuia, prin gura lui. Ascultarea de duhovnic, încredinţarea cu totul voii Domnului, tăierea voii proprii – cale spre sfinţenie, spre sănătate.
Iată cum cântă Patericul această cale: "zis-a avva Ruf, că cel ce şade întru ascultare de părintele duhovnicesc, mai multă plată are decât cel ce petrece singur în pustie. Şi spunea acesta, că a povestit unul din părinţi, zicând: am văzut patru cete în cer. În cea dintâi era omul care este bolnav şi mulţumeşte lui Dumnezeu. În a doua ceată era cel ce umblă după iubirea de străini şi în aceasta stă şi slujeşte. În a treia ceată era cel ce umblă după pustie şi nu vede om, şi în a patra ceată era cel ce şade în ascultare de părinte şi i se supune lui pentru Domnul. Şi purta cel pentru ascultare lanţ de aur şi pavăză şi mai multă slavă avea decât ceilalţi. Iar eu am zis celui ce mă povăţuia: cum acest mai mic are slavă mai multă decât ceilalţi? Iar el răspunzând mi-a zis: fiindcă cel ce umblă după iubirea de străini, cu voia sa face, şi cel ce este în pustie cu voia sa s-a dus, iar acesta care are ascultare, toate voile sale lăsându-le atârnă de Dumnezeu şi de părintele său. Pentru aceasta mai multă slavă a luat decât ceilalţi. Deci fiilor pentru aceasta este bună ascultarea, care pentru Domnul se face. Aţi auzit, fiilor, în parte, o puţină urmă a isprăvii acesteia! O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor! O, ascultare, născătoarea tuturor faptelor bune! O, ascultare aflătoarea Împărăţiei! O, ascultare, care deschizi cerurile şi sui pe oameni de la pământ! O, ascultare, hrănitoarea tuturor sfinţilor, din care au supt ei lapte şi prin care s-au făcut desăvârşiţi! O, ascultare, care eşti locuitoare împreună cu îngerii!" (Ruf, 2)

Pr. Petru Suciu, “Metode psihoterapeutice in Pateric”
Donații

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu