vineri, 9 iulie 2010

Maica Siluana : „nimeni nu poate să rămână în relație onestă cu mine dacă nu are o relație onestă cu sine!”



Draga mea Copilă,

Îți mulțumesc mult pentru onestitate. E foarte important pentru mine ce-mi spui pentru că pot să-mi clarific și eu anumite atitudini ale celor ce veniți spre mine cu durerile voastre sufletești.
Din câte știu și eu despre mine am tot constatat că unora le e drag să fie în relație cu mine, chiar dacă e greu, iar altora nu. Dimpotrivă.
Motivele? Unele cred că se datorează neputințelor și defectelor mele de caracter pe care Domnul nu mi le-a vindecat încă și care se activează în relații când nu sunt destul de trează ca să cer prezența și mila Domnului.
Altele se datorează proiecțiilor pe care le aruncăm unii pe alții ori de câte ori ne este atacată „umbra”, partea aceea secretă, ascunsă, neștiută a ființei în care am îndesat prin refulare, uitare și negare, sau, cum spun Părinții, prin neștiință, uitare și lene, tot ce nu ne place la noi!
Altele se datorează unei uluitoare împotriviri la schimbarea modului de viață, la convertirea adevărată în Hristos prinmetanoia, răsturnarea felului vechi de a fi. Aici intervine o identificare a celui ce ar dori să nu mai sufere, cu cel ce nu voiește să schimbe pentru că „nu poate”. Acela se înfurie și se simte atacat când află că nimeni nu poate nimic fără Domnul și că are nevoie să se conecteze la Cel ce poate și voiește să vină în noi cu toată Puterea Lui.
Da, recunosc și accept că nimeni nu poate să rămână în relație onestă cu mine dacă nu are o relație onestă cu sine. Nimeni nu se poate simți iubit până în străfundurile ființei dacă nu dorește să-și însușească tot ce ascund ele, adică nu dorește să se lepede de omul vechi.
Știi, mulți dintre cei ce-mi scriu nu caută de la început o cale de vindecare a ființei rănite de păcat, ci o soluție imediată la o suferință circumstanțială, o alinare la o durere insuportabilă, sau sentimentul că e înțeles. Din păcate, mulți cred că a fi înțeles înseamnă a ți se da dreptate, a fi îndreptățit să te comporți cum te comporți pentru că simți ce simți. Or, a fi înțeles înseamnă ca cel ce te ascultă să -și dea seama ce simți și să-ți arate asta. Avem nevoie să ni se audă suferința și nu să ne justificăm felul în care ne-o procurăm. Nimeni nu e vinovat pentru cum ne simțim sau pentru ce simțim. Nici un sentiment nu e rău în sine, ci doar ce facem cu el. Avem nevoie să ne simțim acceptați cu sentimentele noastre și nu condamnați pentru ele.
Apoi, avem nevoie de ajutor ca să înțelegem noi înșine că nimeni nu e responsabil de sentimentele noastre, că ele își au cauza în noi înșine și că sunt legate de felul în care ne împlinim nevoile și că numai noi putem alege ce e de făcut când cineva nu ne ajută să ne împlinim o nevoie. Dacă vom pretinde că ar trebui să o facă și că Dumnezeu și lumea există pentru a ne împlini nevoile, alegem suferința pentru că, de îndată ce ne maturizăm suntem singurii responsabili pentru împlinirea nevoilor noastre. Cei din jur, Dumnezeu și lumea ne oferă condiții, ajutor, oportunități, și așteaptă același lucru de la noi. Așteaptă, nu ne pretinde. Orice pretenție este o călcare a libertății și demnității omului. Iată de ce e atât de important să învățăm să ne asumăm responsabilitatea care ne aparține și când cerem și când oferim, și primim și când nu primim, și când refuzăm și când suntem refuzați.
Așadar, în relație onestă cu sine este doar cel care dorește să se biruiască pe sine, sinele acela rănit care se hrănește cu plăcerea de a suferi și cere mereu și mereu „mâncare și băutură” . Doar acela înțelege și învață, cu revoltă o vreme, să transforme orice durere în rugăciune acceptând sentimentele ca vibrație psihosomatică și refuzând gândurile care nu sunt altceva decât vechile scheme bolnave. Acela se hrănește din harul primit prin Taine și rugăciune și face din toate ale sale „prescură” vie pe care o oferă Domnului clipă de clipă pentru a o sfinți. Acela, chiar de se va supăra sau mânia pe mine ca mesager al acestui fel de a fi, va trăi orice cădere ca pe o nouă și minunată lecție de viață în Hristos. Acela învață, cu durere dar și cu bucurie, să nu-și mai centreze viața pe împlinirea dorințelor, oricât de nevinovate ar fi, ci pe intrarea în Împărăție pentru că a văzut că restul se adaugă. Da, sunt uneori foarte dură și de multe ori provoc durere și furie, dar cel ce suferă este, de fapt, sabotorul lăuntric, însetatul de plăcerea suferinței. El se simte rănit și amenințat de glasul meu și te împinge să nu ai încredere în iubirea mea care, de altfel, nici nu e a mea, ci a Celui a Cărui slugă netrebnică sunt. Sluga Lui și a voastră dacă mă puteți primi în numele Lui și nu al meu, rugându-vă ca neputința și păcatul meu să nu se împotrivească lucrării Lui. Că așa de ușor mi-ar fi să mă port astfel încât să vă plac, să mă admirați și să vă admirați oglindindu-vă în partea mea „lustruită”, dar nu slava de la oameni o caut eu în voi, ci bucuria de a fi împreună pe Calea Bucuriei.
Am datoria, pe care o ascult cu drag, și binecuvântarea să vă ajut să vă treziți și să însetați după Bucuria adevărată și să doriți să faceți efortul, nevoința, necesare pentru asumarea crucii înnoirii duhului. Împărăția se ia cu forța, cu luptă. Și lupta este în noi înșine, cu propria noastră împotrivire la convertirea adevărată la viața în Hristos.
Și să nu uitați, copii dragi, că nimeni nu poate face nimic în locul nostru și că merită! 
Eu știu destui care au gustat această bucurie și merg încă și mai adânc spre ea.
Îndrăzniți! Ce pierdem pe Cale piere oricum!

Cu dragoste și recunoștință și rugăciune,
Maica Siluana

Donații

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu