joi, 22 iulie 2010

De ce are omul organe specializate doar pentru simțirea plăcerii?


Grea întrebare!
Dacă dorești un răspuns care să te scoată din ceață, te rog să te oprești puțin și să te rogi. Spune cu mine „Împărate Ceresc”!
Mulțumesc!
Acum o să-ți spun, cu mila lui Dumnezeu, că El ne-a făcut, ne-a adus la existență din iubire și pentru iubire. Iubirea, pentru om, este trăită în ambele sale dimensiuni ontologice: suflet și trup. El, omul, ca suflet întrupat și trup însuflețit unește aceste două feluri de a fi ale lumii create și, în plus, unește și creatul cu Necreatul prin unirea lui cu Dumnezeu prin energiile necreate ale Acestuia. Dacă omul nu trăiește în fața lui Dumnezeu ca Persoană și în și cu Dumnezeu ca lucrare, nu este om în adevăratul sens al cuvântului.
Omul, ca ființă aparte, adună în el întreaga Creație, ridicând-o la demnitatea de ipostas după chipul lui Dumnezeu și i-o oferă Lui pentru a o sfinți. Toată această lucrare divino-umană de permanentă dăruire și primire a lumii ca dar, este trăită de om ca bucurie de a fi într-o existență plină de sens și frumusețe și bunătate spre o ființare tot mai plină de desfătare în bunătatea și frumusețea lui Dumnezeu. Bucuria omului este un dar duhovnicesc, o simțire la nivelul cel mai profund, sau înalt al sufletului, numit duh. De acolo, ca lumină și căldură necreate, ea coboară la nivelele inferioare ierarhic ale ființei umane, puterile psihismului și ale trupului. La aceste nivele, Bucuria se resimte ca sentimente și, respectiv, simțiri. Cea mai puternică simțire a omului este plăcerea și constă în capacitatea trupului de a resimți și reacționa, în armonie cu mulțumirea sufletească și bucuria duhului, la întâlnirea dintre dorirea sa și darul lui Dumnezeu. Omul a fost gândit de Dumnezeu ca o alăută a Duhului Sfânt. O alăută vie, conștientă de sine, de Dumnezeu și de relația sa vie și permanentă cu Acesta. Viața omului este o muzică de o frumusețe divină, și unică pentru fiecare om.
Acum, dragul meu Alexandru, întoarce-ți privirea la tine și la întrebarea ta.
Ce melodie cântă ființa ta când îți îmbrățișezi femeia?
Care compozitor crezi că și-a scris simfoniile ciupind, lovind sau suflând în diferite instrumente ca să adune niște sunete pe o partitură? Atunci surdul nostru Beethoven n-ar mai fi fost Beethoven!
Ce crezi că te împiedică pe tine să fii, cel puțin Beethoven în relație cu tine, cu trupul tău și cu tot ce atingi?
Ai iubit vreodată?
Ai trăit vreodată iubirea ca vibrație de cea mai înaltă tensiune și armonie sufletească?
Ai văzut că atunci gesturile tale devin mângâieri de o tandrețe care nu are nevoie de nici o agitație sau agitare a simțurilor care devin muzică și rugăciune?
Dacă nu, roagă-te băiatul meu drag să înțelegi ce tragedie s-a întâmplat cu tine și cere Domnului să-ți dea asta.
Atunci vei înțelege de ce ne-a făcut Dumnezeu așa cum ne-a făcut, de ce avem puterile și organele pe care ni le-a dăruit și cât de nefericiți suntem când, decăzuți și dezumanizați, ne repezim pe sărmanele corzi rupte și dezacordate ale viorii, încercând să smulgem din ele muzica după care tânjește adâncul inimii noastre!
Știi, Alex? Durerea mea în fața acestei decăderi, e atât de cumplită încât, dacă asta ar ajuta, aș veni la fiecare dintre voi, aș cădea în genunchi și v-aș spune cine sunteți cu adevărat și v-aș ruga să vă treziți din coșmarul în care vă afundă arsenalul de stimulări numite, pe drept cuvânt, perverse!
Trezește-te, Om drag, și privește-ți măcar o secundă trupul ca pe un organ muzical al Duhului Sfânt!

Cu durere dar și cu nădejde că ai urechi de auzit de vreme ce ai pus întrebarea asta unei măicuțe,
Maica Siluana

Donații

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu