joi, 11 iunie 2009

... chemăm Salvarea

Cum pot simţi prezenţa Sfântului Duh? Cum ne dăm seama că s-a întors la noi, după multitudinea păcatelor din trecut? Cum putem lua anumite decizii importante astfel încât să ştim că ESTE VOIA LUI DUMNEZEU, CĂ CEEA CE ALEGEM NU ESTE DOAR DUPA MINTEA NOASTRĂ. Da, ne rugăm şi cerem ajutorul, dar cum ştim noi că o hotărâre, un gând de al nostru vine din influenţa lui Dumnezeu şi nu a diavolului care ne tot întinde capcane?


Simţim Prezenţa Duhului Sfânt cu duhul nostru, cu simţirile lui duhovniceşti. Poarta prin care Se întoarce la noi este Pocăinţa. El intră în viaţa noastră prin Uşile Pocăinţei. Iar pocăinţa nu este o lucrare a noastră, o lucrare a voinţei şi psihismului nostru, ci o împreună lucrare a noastră cu harul lui Dumnezeu. Mulţi oameni numesc pocăinţă doar regretul pentru ceea ce numim păcat. Dar acest regret este doar o lucrare a egoului, a psihismului nostru, o lucrare sentimentală şi, de multe ori, doar un aspect al mândriei noastre. Părerea de rău pentru păcat e o durere a sufletului care ne trezeşte pentru pocăinţă, pentru metanoia, pentru curajul de a ne "răsturna" mintea, viziunea despre noi, despre viaţa noastră şi despre sensul ei pentru a ne înrădăcina în Dumnezeu. În această răsturnare simţim o adevărată moarte a vechilor valori şi o înviere a lor în noua perspectivă. Această moarte e însoţită de durere care, pe cealaltă faţă a ei este bucurie. Sunt simultane! Altfel, nu este pocăinţă, e doar regret!
Ce să facem ca să dobândim pocăinţa aceasta? Să o cerem de la Domnul! Să recunoaştem că nu ştim ce este şi că avem nevoie de ea. De unde ştim că avem nevoie de ea? Din simţirea lipsei de bucurie şi nădejde! Aşadar, rugăciunea şi împlinirea poruncilor după puterea pe care o avem acum, ne vor curăţa sufletul de negura păcatelor şi acesta va putea primi lumina duhului nostru în care vine Duhul Sfânt la cea mai mică chemare din partea noastră. Da, imediat ce strigăm: Doamne! El vine! Dar nu oricine strigă "Doamne!" Îi simte Prezenţa. De ce? Pentru că Domnul vine în templul Său din noi, în duhul nostru! Dar dacă acesta e anemic, amorţit, adormit, nu va avea putere să iradieze lumina primită întregului suflet şi repede se va stinge. Sau, dacă sufletul îşi îndreaptă dorinţele şi poftele şi voinţa spre păcat, duhul nu poate lucra lumina lui în el...
E nevoie de hotărâre, de luptă (asceză), de îndelungă răbdare şi de curaj. Curajul de a cădea şi de a ne ridica mereu şi mereu, până vom învăţa să fim cei ce suntem chemaţi să devenim. Treptat vom dobândi puterea discernământului de care avem nevoie şi care te va ajuta să faci alegerea cea bună.
Ca "exerciţiu", Părinţii ne recomandă supravegherea, iubitoare şi înţelegătoare dar şi severă şi hotărâtă, a tuturor impulsurilor şi mişcărilor sufletului pentru a vedea cui voieşte să slujească prin cele ce le doreşte. Duhovnicul este trimisul Domnului ca să ne sprijine pe Cale! Şi să nu ne temem. Să ne îndreptăm inima nu spre teama de a nu greşi, ci spre nădejdea în Dumnezeu şi în ocrotirea Lui! Să punem totul în mâna Lui şi să primim ajutorul pe care ni-l dă prin mila şi harul pe care le revarsă peste noi, dar şi prin oamenii Lui din Sfânta Sa Biserică!
Semnele că nu suntem în rătăcire sunt cele numite în Sfânta Scriptură "darurile Duhului".Pentru mine, două sunt indispensabile: bucuria şi străpungerea inimii. Şi ele sunt mereu împreună. Când nu simţim una din ele, ştim că suntem în pericol şi ... chemăm Salvarea!

Maica Siluana

Donații

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu