luni, 22 iunie 2009

Femeie, de ce plângi?!




Ce mai pot face părinţii care au ales să nu fie părinţi, pentru sufletele copiilor lor nenăscuţi?

Să-L rugăm pe Domnul să ne lumineze şi să ne dea curajul să spunem lucrurilor pe numele lor creştinesc: În primul rând: când poate să aleagă cineva să nu fie părinte? Cred că numai înainte de conceperea pruncului. În clipa conceperii, bărbatul şi femeia procreează, devin părinţii celui zămislit acolo din sămânţa lor prin împreună lucrare cu Dumnezeu care creează un om nou. Dar zămislirea, momentul în care Dumnezeu suflă Suflarea Sa creatoare de "suflet viu" peste "ţărâna" de viaţă biologică oferită de părinţi şi îl cheamă la existenţă pe cel ce se zămisleşte, este un moment de mare taină. Părinţii nu ştiu şi nu simt nimic. Ei ştiu şi simt că se iubesc, se doresc şi trăiesc extazul ieşirii din sine şi întâlnirii cu celălalt, oricât de căzută şi de batjocorită de păcat ar fi această iubire. Imediat după zămislire, copilul e ştiut numai de Dumnezeu. Primul semn pe care îl primesc părinţii despre existenţa copilului e dat de Dumnezeu mamei prin încetarea producerii lunare de sămânţă de viaţă oferită cu smerenie, prin legea firii Creatorului ca să facă lucrarea lui. Aşadar, devenim părinţi fără să ni se ceară acordul în fiecare îmbrăţişare, aşa cum rămânem în viaţă respirând, fără să fim întrebaţi la fiecare "gură de aer" dacă voim sau nu să respirăm. Când vreau să trăiesc, respir chiar dacă nu simt recunoştinţă şi bucurie că sunt viu. Tot aşa, când vreau, ca bărbat sau ca femeie, să devin "una" în Hristos cu celălalt, când mă arunc către celălalt în actul iubirii trupeşti, spun "da" lui Dumnezeu, Creatorul meu, şi lucrării Lui. Şi Dumnezeu, în ascuns, în taina negrăită a tăcerii Lui creatoare, face ce voieşte El cu mine şi cu iubirea mea: "Fie mie după cuvântul Tău" şi Cuvântul Lui este în mine, în ascunsul meu. Dacă aşa stau lucrurile, omul poate să aleagă să nu fie părinte doar atunci când renunţă la actul trupesc al iubirii dintre bărbat şi femeie fie oferindu-se Domnului pentru o altfel de rodire, cea "după chipul veacului ce va să fie", fie mărturisindu-se nevrednic sau neputincios pentru această mare şi înfricoşătoare taină. Atunci, omul alege castitatea abstinentă. O numesc astfel pentru a sublinia că şi relaţia dintre soţi este castitate când e trăită în Hristos. Ce este castitatea abstinentă? Ce este abstinenţa? În nici un caz nu trebuie trăită ca o renunţare, ca o înăbuşire a puterilor creatoare ale sufletului nostru, ci ca asceză, adică exerciţiu conştient şi liber de transformare a sexualităţii, a puterii ei creatore într-o altfel de creativitate, într-o altfel de rodire în Hristos. În al doilea rând, oricine a ales să nu mai fie părinţi, din clipa în care pruncul îşi anunţă prezenţa şi cere să-i slujim până va deveni capabil să-şi administreze singur puterile trupeşti şi sufleteşti, nu mai are decât o cale: uciderea pruncului. Şi aceasta se poate face fie în primele ore de viaţă, prin anticoncepţionalele care ucid ovulul fecundat, deci pruncul, fie după o perioadă mai lungă de timp, prin folosirea steriletului, fie după câteva luni, expulzându-l din casa vieţii întreg sau făcut bucăţi, fie după naştere, prin ucidere violentă sau prin neîngrijire. În toate aceste cazuri, părinţii sunt "ucigaşi de prunci". Acum, putem încerca şi răspunsul la întrebarea care ar suna astfel: Ce mai pot face părinţii care au ales să-şi ucidă pruncii nenăscuţi, pentru sufletele copiilor lor nenăscuţi? Aici, Sfânta Biserică are dreaptă învăţătură şi leacuri dătătoare de viaţă şi nădejde nemincinoasă în Viaţa veşnică fericită. Iată câteva repere:

1. Nu există păcat pe care Dumnezeu să nu voiască şi să nu poată să-L ierte celor care Îi cer iertare.
2. Pentru iertarea oricărui păcat, este nevoie de numirea lui (când omul dă nume la ceva, devine stăpân în mintea lui peste acel ceva).
3. Când am ucis, am de făcut două lucruri: mai întâi, să-mi mărturisesc crima, să mă recunosc vinovat, să cer iertare şi să cred în iertarea lui Dumnezeu. Apoi, să-l jelesc pe cel mort, să-l plâng, să nu intru în negaţia ucigătoare de suflet prin care încerc să mă conving că "nu e chiar aşa grav", "că nu aveam de ales" etc. Chiar daca ar fi aşa, am ucis şi cel mort e om şi trebuie iubit ca om mort, jelit şi păstrat în memorie, pentru că ne vom întâlni cu el acolo. Să ne împăcăm cu el, cu ei, acum, aici, în Taina Bisericii.
4. Prin Taina Sfintei Spovedanii, putem numi şi oferi păcatul nostru Mielului lui Dumnezeu, "Care a venit să ridice păcatul lumii". Această oferire trebuie să fie totală şi plină de dorinţa de a muri mai degrabă decât să repetăm păcatul. Dezlegarea dată de Părintele Duhovnic este însoţită de iertarea dăruită de Dumnezeu după rânduiala stabilită de Domnul şi împăcarea noastră cu Biserica, cu cel ucis şi cu noi înşine.
5. Lucrarea poruncilor lui Dumnezeu prin primirea canonului de îndreptare pentru a ne întări în faţa slăbiciunilor firii şi ispitei ucigătorului de oameni.
6. Creşterea duhovnicească prin lucrarea canonului de îndreptare şi a poruncilor lui Dumnezeu. Copiii ucişi nu mai pot face nimic pentru creşterea lor, lipsiţi de trup şi de harul sfântului Botez, dar relaţia lor cu părinţii prin legăturile firii nu încetează. Şi dacă Dumnezeu binecuvântează creşterea duhovnicească a părinţilor până a le oferi sfinţenia şi îndumnezeirea, avem tot temeiul să nădăjduim că această lucrare se va răsfrânge, cum numai El ştie, şi asupra copiilor noştri, şi asupra celor pe care i-am împiedicat noi să crească.
7. Să nu iscodim cele de taină, ci să credem, să avem încredere nestrămutată în făgăduinţele Lui, devenind mădulare vii ale Sfântului său Trup, care este Biserica. O piedică importantă în calea acestui început bun, de viaţă şi de bucurie dătător, sunt cei trei vrăjmaşi ai mântuirii noastre, numiţi de Sfinţii Părinţi "cei trei uriaşi": neştiinţa, uitarea şi lenea. Să ne nevoim ca să aflăm cine este Dumnezeu şi cine este omul, să nu uităm cine suntem, de unde venim şi unde ne ducem şi ce trebuie să facem pe cale şi să nu ne lenevim în lupta cea bună. Aşa să ne ajute Dumnezeu şi să ne mângâie în necazurile noastre ca să putem birui cu El, în El şi cu El pe ucigaşul de oameni diavolul. Că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Îndrăzniţi! Pe noi ne cheamă. Pe toţi şi pe fiecare!


Maica Siluana (fragment din seria de articole, publicate in Ziarul de Mureș)
Donații

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu