joi, 15 iulie 2010

Arvo Pärt - Un avvă al componisticii

„Plângerea lui Adam“ la Constantinopol

-reportaj realizat de Elena Dulgheru, publicat în Ziarul Lumina sâmbătă, 10 iulie 2010-



În fiecare an, în luna iunie, metropola de pe Bosfor găzduieşte, cu o consecvenţă demnă de invidiat pentru întreaga Lume Nouă, un Festival Internaţional de Muzică, ajuns acum la cea de-a 38-a ediţie. Prestigioase ansambluri corale, simfonice şi camerale de pe toate meridianele se reunesc, timp de patru săptămâni, sub egida Fundaţiei pentru Cultură şi Artă din Istanbul (IKSV), pentru a da viaţă marelui tezaur de armonii sonore, esenţialmente european, esenţialmente universal.
Desfăşurată între 3 şi 30 iunie, sub semnul bicentenarului naşterii lui Schumann, ediţia de anul acesta a găzduit douăzeci şi două de concerte, dintre care două în premieră mondială. Celebra Orchestră Filarmonică din Viena, Corul Filarmonic de Cameră al Estoniei, pianistul român Radu Lupu, marele compozitor estonian Arvo Pärt, care şi-a celebrat cea de-a 75-a aniversare, şi superstarul chinez Lang Lang, considerat un fenomen al pianisticii asiatice şi mondiale - iată câteva dintre atracţiile miilor de melomani sosiţi din varii colţuri ale lumii la evenimentul de pe Bosfor.
În continuitatea tendinţei de europenizare (se pare, mai profundă şi mai sinceră decât ceea ce perspectiva geopolitică ne lasă să întrevedem) şi chiar de (re)apropiere a Turciei de rădăcinile creştine ale Europei (manifestată, în acest context, în accentul pus pe muzica de influenţă creştină preclasică şi barocă), a fost deosebit de inspirată iniţiativa tinerei directoare a festivalului, Yeşim Gürer Oymak, de a-l invita la această ediţie pe cel mai reprezentativ compozitor pentru direcţia spiritual-religioasă a muzicii clasice contemporane, maestrul estonian Arvo Pärt, şi de a-i oferi un premiu pentru întreaga activitate. Acesta a fost şi magnetul care m-a purtat, intempestiv pentru proiectele mele "europene", în bătrânul şi cosmopolitul Stambul.

Călătoria ca o mare poveste de dragoste
Râvnit îndelung, imaginat până la obsesie, după ce mai întâi îţi rezistase, alunecându-ţi printre degete ca o intangibilă utopie, teritoriul necunoscut ţi se deschide pas cu pas, până când ţi se oferă pe deplin, te învăluie şi te copleşeşte, depăşind întotdeauna limitele doritului şi imaginarului. Şi chiar când geografia cea nouă îţi alunecă de sub picioare, se joacă cu tine ori chiar dacă te pedepseşte, baia de spaţii noi, de oameni, gesturi şi peisaje, pe care le primeşti în texturile trupului şi memoriei, este cu adevărat un botez, o iniţiere care ţi se va deschide treptat, în pagini de viaţă pe care va trebui să înveţi să le citeşti şi să le duci mai departe, recuperându-ţi astfel darul, pe care calea ferată poate că refuzase să ţi-l aştearnă, pasiv, la picioare.
Nu, nu aşa s-au petrecut lucrurile cu călătoria mea la Stambul. Niciodată nu mi-am imaginat o rătăcire prin porţile otomane. M-a purtat într-acolo o altă iubire, mai veche, şi o altă fascinaţie: Arvo Pärt. Cu toate că este unul dintre cele mai mari şi apreciate nume ale componisticii mondiale, cu o popularitate de invidiat pentru un compozitor de muzică clasică contemporană, cu toate că e invitat constant la cele mai răsunătoare festivaluri şi laureatul unui palmares impresionant, n-am auzit numele lui rostit de vreun muzicolog sau redactor muzical din România: nici un distribuitor de discuri, nici un festival, nici un post de radio nu i-au adus până acum muzica la noi; îl puteţi găsi doar pe umilele bloguri ale câtorva tineri melomani…

Arvo Pärt, un mare compozitor încă neştiut la noi

Expulzat din URSS pentru "misticism" şi stabilit în Germania, în epoca comunistă era un compozitor interzis. Îi recunoşti fragmentele muzicale inserate prin filme, mai ales începând cu anii '90, de la Andrei Zviaghiţev şi Godard la Michael Moore, Tom Tykwer, Michael Mann şi Gus van Sant: regizorii s-au obişnuit să-şi rezolve secvenţele "mistice" (din filme "mistice" ori cât se poate de "profane") cu Pärt. Nu a compus niciodată special pentru cinema; a oferit, în schimb, "bucăţele" unor pelicule, ori - cum voi afla chiar de la el - cineaştii înşişi se înfruptă uneori fără ştirea autorului din piesele sale. În Occident este etichetat, destul de abuziv şi impropriu, drept minimalist. Pur şi simplu terminologia muzicală nu prevede un termen pentru fuziunea unică între muzica de inspiraţie religioasă (psaltică, gregoriană…) şi stilizarea extremă, mapată pe o dinamică a spiritului proprie trăirilor mistice creştine, ignorată de componistica modernă şi contemporană.
S-a născut în 1935 într-un orăşel din Estonia, cu patru ani înainte ca ţara să fie ocupată de trupele sovietice. În 1954 îşi începe studiile muzicale la Conservatorul din Tallinn; lucrează ca dirijor la Radioul de stat şi compune muzică pentru radio, film şi televiziune. Prima perioadă a creaţiei sale (anii â60-â70) poartă pecetea dodecafonismului lui Schoenberg şi serialismului. Încă din această etapă obţine o serie de premii pentru calităţile excepţionale ale muzicii sale, apreciate ca "luminoasă, ascetică şi profund spirituală".
În 1968, lucrarea sa "Credo" este interzisă de autorităţile sovietice din motive de "misticism", iar Arvo Pärt intră într-o lungă perioadă de tăcere, în care pune sub semnul întrebării rădăcinile înseşi ale muzicii şi motivaţiei de a crea. Abandonând zona experimentală, se îndreaptă spre studiul muzicii europene vechi: gregoriană, psaltică şi polifonia renascentistă, căreia îi descifrează cele mai intime resorturi spirituale (sensul sunetului, valoarea sa subiectivă şi obiectivă, efectul întâlnirii a două sunete), pentru a le pune în valoare în noua sa creaţie. Astfel, apar Für Alina (1976), Fratres (1976-1992), Cantus in Memory of Benjamin Britten (1977), Tabula Rasa (1977), Spiegel im Spiegel (1978) - lucrări de o aerată sensibilitate şi severă rigoare, redescoperind gravitatea tăcerii şi a sunetului fundamental şi evocând ritmurile trăirii religioase, care vor constitui marca definitorie a lui Pärt.
În anii '80 emigrează în Austria şi apoi în Germania, stabilindu-se la Berlin. De acum, lucrările sale, care conţin adesea motive psaltice sau gregoriene şi chiar fragmente de texte liturgice (latine, slavone), se succed într-un ritm rapid: Patimile Sf. Ioan (1982), Te Deum (1984), Festina Lente (1988), Summa (1991), Cântecul lui Siluan (1991).


Începând din 1984, prestigioasa casă de discuri ECM îi înregistrează câteva albume, deschizându-i uşile spre publicul occidental.
Provenit dintr-o familie protestantă şi căsătorit cu o evreică din Rusia, trece împreună cu aceasta la Ortodoxie. După dezmembrarea URSS revine în Estonia şi se stabileşte la Tallinn. Are opt nepoţi.
Din punct de vedere al tehnicii, Arvo Pärt este interesat de armoniile simple, realizate din succesiunea a două sau trei note (triade), fără schimbări de tempo şi cu minime variaţii de ritm. Este, spun specialiştii, singurul muzicolog contemporan care îndrăzneşte să invoce categoria estetică a frumosului. "Am descoperit că este îndeajuns dacă o singură notă este cântată frumos".

"Muzica rugătoare" a compozitorului ascet

Fascinat de magia sunetelor de clopot, Arvo Pärt studiază fenomenul fuziunii a două sunete într-un al treilea şi reuşeşte să-l aplice în sala de concert, numind procedeul "tintinabulli" (imitarea sunetelor de clopot). Unic în tehnica muzicală clasică şi contemporană, preocupată (încă din baroc) de combinatorica sunetelor, iar nicidecum de rezonanţa acestora, procedeul este receptat de muzicologi într-un mod aproape mistic: "Când auzim aceste intervaluri cântate într-un spaţiu larg şi rezonant, precum acela al unei catedrale, ele au un efect miraculos. Cele două note fuzionează şi încep să genereze altele noi. Ele intră în rezonanţă. Privim uimiţi în jurul catedralei, căutând corul îngerilor… Îngeri sau supratonuri? Nu contează. Arvo Pärt ne atinge în profunzimea fiinţei noastre" (Bruce Walker).


În termeni teologici, putem vorbi despre valenţele teandrice ale rostirii sonore (vocale sau instrumentale), puse în valoare de Arvo Pärt. Maestrul vorbeşte de două linii dialogale care se îmbină în muzica sa: cea subiectivă sau "păcătoasă", a lamentaţiei omeneşti, şi cea "obiectivă", a fluxului de har coborâtor - răspunsul lui Dumnezeu. A vorbi despre "muzică rugătoare" (şi mă refer aici mai ales la muzica instrumentală), în cazul lui Pärt, nu este defel un abuz de limbaj.

Îi cucereşte pe toţi deopotrivă

Întâlnirea cu heptagenarul compozitor şochează prin simplitate, prin căldura copilărească şi francheţea privirii, care te cuprinde din prima, topindu-ţi deodată toate întrebările şi emoţiile, într-o prezenţă care este întru totul îmbrăţişare, întru totul răspuns; trăieşti acest sentiment la întâlnirea cu stareţii schiturilor ortodoxe, cu persoane deprinse îndelung cu rugăciunea de taină, iar în nici un caz la evenimentele mondene. Iubitor al francheţei şi al discreţiei, maestrul estonian rejectează instinctiv vedetismul, retorica de salon cultural şi curiozităţile jurnalistice: de aici, protocolul cu totul informal al discuţiei cu el, care nu are nimic din tipicul unui interviu. Spontan şi atent la lucrurile banale din jurul său, maestrul evită să discute despre muzică, dar şi despre credinţă, deconstruind cu graţie imaginea de maestru, inclusiv de "maestru duhovnicesc", ce tinde să se configureze, în mod firesc, în jurul său. Chiar şi în miezul unor evenimente protocolare, în care ţi se cere "să pari", maestrul optează pentru "a fi" şi le transmite această lecţie şi celor din preajma sa: membrilor orchestrei, organizatorilor, preşedinţilor de stat, jurnaliştilor. Vorbele sale de duh, rostite arareori, alcătuiesc un fel de secţiune de aur a esteticii muzicale a sacrului, dar şi a trăirii duhovniceşti deopotrivă; actualitatea lor artistică şi religioasă le face la fel de necesare ca pâinea, pentru artiştii ce vor să redescopere modul filocalic de a-şi exercita darul şi măiestria. Iar muzica… muzica este fiinţa sa. Despre ea este cel mai greu de vorbit, mai ales când valorile de bază ale acesteia sunt liniştea şi sunetul fundamental. A vorbi despre apofatism muzical, în cazul lui Arvo Pärt, este pe deplin justificat, căci emoţia deplină a muzicii sale se degajă în momentul când sunetul a tăcut. Creaţia sa întrupează, surprinzător de limpede şi cu totul unic în muzica contemporană, dar poate că în întreaga istorie cunoscută a muzicii culte, respiraţia personală şi christică a transcendenţei. Îi cucereşte pe turci, pe iranieni şi israelieni, pe ortodocşi, catolici şi protestanţi, îi inspiră pe coregrafii postmoderni şi le dă răspuns new-age-iştilor. Iar creştinii ortodocşi au toate motivele să simtă că îi reprezintă mistic, spiritual şi emoţional întru totul.

Un avvă al componisticii

Ucenic al părintelui Sofronie de la Essex şi, prin el, al Sfântului Siluan Athonitul, căruia îi dedică o lucrare, maestrul estonian înţelege puterea generatoare de viaţă a isihiei, pe care o aduce în inima muzicii, exploatând şi teoretizând valoarea muzicală a tăcerii. "Pauza muzicală nu este un procedeu formal sau vreun efect. După pauză se află veşnicia. Avem nevoie de pauză. Ea este pâinea noastră cea de toate zilele, de care avem nevoie ca să ne putem opri ca să chibzuim, să cântărim cuvintele pe care le-am rostit. Sau pe care le vom rosti. Sau pe care n-ar trebui să le rostim. Şi asta este o pauză. Pauza este concentrarea tuturor puterilor… la modul ideal, pauza e nucleul înţelepciunii. De aici ne e dat să culegem anumite mărgăritare, care se pot găsi acolo şi care, la prima vedere, nici nu se observă... Dacă scriem muzică pe un text religios, contează cum punem în valoare un cuvânt cu greutate, pentru ca el să nu fie sugrumat de următorul zgomot sau de următorul cuvânt. Ca să ne putem impregna de el şi să avem timpul să conştientizăm acest lucru. Şi e foarte important cum intrăm în pauză, trebuie ca intrarea în pauză să fie demnă de cuvântul sau de sunetul care o precede. Cred că pauza este generatoare de viaţă".
Paradoxal, într-o epocă de extremă secularizare a tuturor genurilor muzicale, popularitatea acestui avva al componisticii este în continuă creştere, iar concertele sale, la care sunt lansate mereu noi compoziţii, se succed într-un ritm ameţitor: "Acest om atât de curajos şi de talentat... este complet ieşit din spiritul timpului său şi, totuşi, extrem de popular. Muzica sa răspunde unei profunde cerinţe omeneşti, care nu are nimic de-a face cu moda" (Steve Reich).
Lucrurile complexe, cu multe faţete, mă perturbă, trebuie să caut unitatea. Ce este acest ceva unic şi cum îmi găsesc calea spre el? Urmele acestui lucru perfect mi se arată sub multe aspecte şi atunci tot ce e inesenţial piere de la sine. Trebuie să ne concentrăm pe fiecare sunet, astfel încât fiecare fir de iarbă să fie la fel de important ca o floare." (Arvo Pärt)


Donații

1 comentarii: