marți, 19 mai 2009

Poveste...

"Să verificăm, cu propria noastră viaţă, antropologia revelată, descoperită omului de Însuşi Dumnezeu. Pentru mulţi pare o poveste, un mit. Dar ea e singura Poveste adevărată, pentru că Făt-Frumosul sau Ileana Cosânzeana ei eşti tu, tu cel, cea, care citeşti acum aceste cuvinte! Îndrăzneşte! Încearcă să citeşti povestea de mai jos şi să intri în ea:

Atunci când l-a făcut Dumnezeu pe om, a luat ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu, adică suflet care are în el suflarea Dumnezeului Celui Viu. Aşadar, omul, trup însufleţit şi suflet întrupat, e om numai dacă are în el suflarea lui Dumnezeu, energia Lui necreată, harul. Această energie necreată, este Însuşi Dumnezeu în lucrarea Sa. Ea pătrundea în om prin puterea cea mai înaltă a sufletului său numită duh. Duhul omului se hrănea cu harul de la Dumnezeu, se înduhovnicea, se sfinţea, se îndulcea de Dumnezeu şi simţea plăcere. Plăcerea era o putere a minţii, a duhului omului. La rândul său, duhul hrănea psihicul(sufletul propriu zis - psiche), adică cea de a doua mare putere a sufletului omenesc, afectivitatea cu întregul complex de puteri şi procese care o însoţesc. Astfel, sufletul se lumina şi simţea bucurie. Din bucuria sufletului se hrănea trupul care este nedespărţit de acesta şi, la rândul lui, simţea plăcerea transmisă de duhul prin suflet. Trupul, prin însuşirile şi puterile sale, "lua şi el parte la sfinţenie" (Sfântul Grigorie Palama) şi, prin legătura pe care o are cu cosmosul (omul este microcosmos) îl înduhovnicea. Prin trupul omului se sfinţeşte, sau nu, lumea.
După căderea omului, totul se răstoarnă. Omul se rupe, se "debranşează", de Dumnezeu şi se întoarce spre lume şi, ca urmare,duhul său, lipsit de hrana Duhului Sfânt, moare, se atrofiază. Mintea, inteligenţa omului, spiritul se întunecă şi se hrăneşte din parazitarea sufletului, a psihismului. Psihicul, lipsit de hrana duhului, parazitează la rândul său trupul, hrănindu-se cu energiile pe care trebuia să le transfigureze, să le înduhovncească. De aici o hipertrofiere a eului care face ca totul să se învârtă în jurul lui, a nevoilor, impulsurilor, poftelor sale. Aşa apar bolile, patimile sufleteşti. Orice relaţie cu exteriorul devine una conflictuală, de forţă şi de violenţă. Trupul, la rândul său, lipsit de hrana bucuriei sufletului, cade în capcana patimilor senzualităţii, în dependenţe de tot felul, alergând după plăcerile pe care le caută în lume, în creaturi, nu în Creatorul lor. Tot dorul omului de Absolut se revarsă peste puterile de mai jos ale sufletului, făcute pentru relaţia cu cele create, căutând desăvârşirea şi infinitul în cele trecătoare. Acum, omul pătimaş, în loc să sfinţească lumea, o consumă, o profanează, o distruge şi se lasă distrus de ea. Degradarea Cosmosului îşi are originea în inima omului. Nici o ecologie nu va salva lumea de la pieire. Nici o psihologie nu va putea aduce bucurie netrecătoare nici unui suflet. Doar vindecarea inimii omului va vindeca lumea. Şi inima nu poate fi vindecată decât de Dumnezeu Cel infinit, Singurul pe măsura dorului acestui adânc de dor şi de dorire.

Povestea nu s-a terminat: 

După o lungă şi dureroasă istorie în care totul părea că se repetă fără sens, flămând şi însetat, ars de dor, omul, ajuns la capătul puterilor, a strigat către Creatorul Său: "Pleacă Doamne, cerurile şi Te coboară!" Atunci, "la plinirea vremii", "Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi" (Ioan 1, 14) "Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică! (Ioan, 3, 16).
Şi, prin Întruparea, Jertfa, Moartea, Învierea, Înălţarea la dreapta Tatălui, urmate de trimiterea Duhului Sfânt, Care de la Tatăl purcede, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Hristos Dumnezeu: a unit în Persoana Sa, fără amestecare şi fără despărţire, firea Dumnezeiască cu cea omenească, a readus firea omului la starea ei dintru început re-legând-o la energiile dumnezeieşti necreate, l-a repus pe om în comuniune şi dialog direct cu Dumnezeu, în legătura de har, a dus firea omenească la desăvârşirea care îi era menită prin creaţie: îndumnezeirea, deplina asemănare cu Dumnezeu şi participarea la firea cea dumnezeiască (2 Petru 1,4), împlinind ceea ce întâiul Adam nu a reuşit să ducă la împlinire şi a dat astfel fiecărei persoane umane care Îl primeşte, care se uneşte cu El prin Duhul Sfânt dăruit în Biserică, puterea de a deveni dumnezeu prin har. În Persoana Sa, Hristos a vindecat firea omenească, a re-creat-o, a re-informat-o şi i-a re-dat pentru totdeauna adevărata şi deplina sănătate.
Acum, omul, orice persoană umană, dăruită fiind cu libertate, îşi poate face ale sale binefacerile aduse de Hristos firii omeneşti recapitulate de El, numai dacă se uneşte cu El. Această unire se poate realiza numai în Biserică, trupul divino-uman al lui Hristos, şi numai prin lucrarea Duhului Sfânt. Toţi sunt chemaţi!

E atât de simplu!"
Donații

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu